O flecăreală

Am avut dintotdeauna o prietenie dubioasă cu sfetnicii. Ori mi-a fost mie greu cu ei ori lor cu mine. Nu mentorii, nu pe aceia care se în­gri­jesc de curățarea sufletelor de panică și neîncredere, nu pe cei care te-mping în prăpastie pentru că știu că ți-e strîns bine cordonul parașutei. Ăia știu de ce, ei nici măcar nu-ți spun ce să faci sau cum. Îți spun doar să te încumeți să apuci dracul de coa­dă și să-ți calci pe temeri. Cu sfet­­nicii de serviciu e mai greu.

Ăștia-s peste tot. Site-urile cu fundal trandafiriu și sfaturi explicite cu­lese de prin paturile altora, reclama de pe stîlp pe care curge tușul plouat dintr-un „aveți nevoie de…”, re­comandările de orice culoare și-n orice format prin care ți se amintește că în loc de plete mătăsoase ai niște zu­lufi greu de descîlcit și cînd zîm­bești nu-i ca și cum ai mai aprinde un bec. Și de vină nu sînt numai ei, povățuitorii. Noi ne căutăm soluțiile pe forumuri, noi împușcăm cîte doi iepuri deodată găsindu-ne diagnosti­ce după urechile unora și altora. Răz­gîiala asta din jurul ideii că ne descurcăm singuri e atît, o răzgîială. Fre­­­cușul de grijă e și-n sîngele nostru pen­tru că sîntem și noi, cînd ne vine rîn­dul, sfetnici.

Nu știu unde ne e scris, în ce bu­cățică de cod, dar e-acolo. Poate de asta am ajuns toți să mîncăm a­ce­eași pîine. Uscată pîine, sfatul ăsta. Dar, așa cum colțucul ăla tare care-ți zgî­rie cerul gurii e bun cînd n-ai nici o șan­să să mănînci degrabă ceva cald, povața fără legitimitate a bă­gă­to­rului în seamă potolește tracul de di­na­in­tea schimbării.

Ne-am săturat de ei. Iar lor li s-a bîhlit înțelepciunea într-o zeamă lun­gă de vorbe goale. Paler spunea că „tră­im cu frenezie o flecăreală conti­nuă”. Poate pentru că flecărim toți laolaltă, ca să ne ținem de urît.