Poruncă pentru îngeri slabi

În cîteva clipe, mureai. Nici nu ști­ai de unde-ți vine sfîrșitul acela subit, gîfîit și rece. Simțeai doar o înțepătură repezită în umăr și, uneori, dacă venea prea tăios și sălbatic, te trîntea la pă­mînt. Nu plîngeai, nu te treceau dureri sufocante, dar îți exploda capul de ciu­dă fiindcă de-abia începusei să alergi și ți se părea nedrept. „Ai murit!”, ți se scri­jelea pe sufletul istovit de-atîtea în­frîngeri cu un strigăt triumfător.

Te ridicai și priveai jocul de pe locul biruitului, înghițind în sec nodul acela îndulcit prea puțin de guma cu gust de fructe pe care-o mestecai de ore întregi. Nu mai erai puternic. Pier­deai și orgoliul, te îmbrăcai într-o rufă amestecată pe din două cu-n praf crud, umilința, locul cel de-al doilea. Și jo­cul ăsta ni-l coasem pe suflet de mici. De cînd strigăm prima dată „Stop, al meu!” și ne lipim de-o vitrină sleită din care rînjește sadic izbînda, o jucărie pe care-o vrea și cel care-a rămas în urmă, învinsul.

Pînă cînd, de dragul unui sca­un mai moale, a unor strîngeri de mînă poleite cu ceva mai multă importanță, piedicile nevinovate de țînci nebuni ajung împunsături cu venin. Scuipături cu răutate crasă. Iar jocul ăsta de rol în care ne mimăm amabilitatea e aproape sinistru, fiindcă știm că dedesubtul măș­tilor sîntem flămînzi, ne cerem locul de deasupra celuilalt, indiferent dacă pen­tru asta e nevoie de mai multe gă­leți, pixuri, umbrele ori de-o lingușeală ieftină. Pentru putere coborîm pătimaș la orice nivel.

***

La patiseria din colț se opresc doi băieți, îmbujorați de hîrjoneală și de greutatea ghiozdanelor late din spate. „Tanti, primiți comenzi?”, o-ntreabă unul pe femeia cu mîinile înglodate în aluat. „Da”, ezită ea ridicînd sprîn­cea­na plină de făină. Copiii hohotesc o dată tare și-i strigă-n urechea aplecată spre ferestruica la care se-adună clienții, „Culcat!”.