Rocada de pacate

Sa schimb cu Becali viciul banului, sau cu Angelina Jolie viciul frumusetii. In loc le-as da uitatul dupa cai verzi pe pereti si consumul de ketchup cu orice  aliment. Inclusiv cu lapte. Eu nu beau, nu fumez si nu-mi vind trupul, nu maninc de la McDonald’s si nu sint dependenta de televizor. Punct.

Si dupa ce m-am scuturat de astfel de vicii capitale am descoperit ca am altele, si mai dureroase si mai nesimtite. Tot pacate atirnate de git ca un streang, gata oricind sa-mi puna cruce. Cum sa descos un om satul de viata lui, de neajunsul lui si sa-l fac subiect de presa? Cum sa-i spun ca e in regula, ca trecutul nu-l mai doare, ca dupa ce plec eu din curtea lui nici n-o sa se mai gindeasca la el? Cum sa astern eu pe hirtie cel mai scump adevar rostit de gura lui si sa-i hulesc apoi numele intr-un reportaj citit intii de la coada, pus apoi pe oala cu cirnati de vreo mama de student.

Asta este viciul care nu-mi da pace, care ma maninca din palma si pina in creier, dar pe care nu-l dau nici pe o caruta de bani sau o sacosa de frumusete. Este pacatul meu preferat. Iar cind stiu ca a durut, nici macar nu mai trimit ziarul acolo, chiar daca am promis. Ma fac ca nu ma tin de cuvint si mi se usureaza inima dintr-o data. Insa viciul cel mai mare nu este sa fumezi ierburi aromate la narghilea, sa cinti “Foaie verde cinci chiperi/ Ma-ntilni puicuta ieri” dupa o duzina de pahare, ci sa plamadesti in tine mereu si mereu gindul ca moartea a cinci oameni intr-un accident de masina este subiect de stire pe cind doar ranirea lor nu.

Sa simti in tine bucuria subiectului, bucuria mortii altora pentru un minut de ipocrizie fardata transmisa in direct, sa cauti necazul unuia si sa treci nepasator pe linga bucuria altuia. In loc de salut sa-ti doresti urari de genul :”la mai multe violuri si crime, jurnalistule, sa ai de unde alege, si la mare rating!”.

Paula SCINTEIANU