Și cerul se supără

L-am croit dintr-o cîrpă albastră ca o dimineață cu ceață groasă și grea. I-am cusut un tiv lat de două de­gete, fiindcă nu mă ajutau mî­nu­țe­le dolofane să-l subțiez. Mi-am străpuns degetele de-atîtea ori încît am înroșit tivul în cîteva colțuri și pînă la urmă tot i-au atîrnat cîlții prin toate părțile. Și cînd l-am în­tors pe față, cusătura mea măiastră arăta ca o însăilătură trasă la nervi de o gos­podină apucată. Parcă încercasem să îndes o bucată de viață într-un triunghi de pînză sleită și ea s-a răz­vră­tit, s-a sucit cum a vrut.

Era, totuși, cea mai frumoasă făp­­tură ieșită din mînuțele acelea de co­pil. Și cînd s-a ridicat pe cer s-a a­gă­țat de toți norii și-a mers după mi­ne în goană de-a lungul șesului. O fericire mai mare nu văzuse iarba pe care călcam de la ultimul cîrd de co­pii care-o bătuciseră fugărind o min­ge spartă. Sau poate de cînd mama e­ra un boț de om și se lua la trîntă cu toată copilărimea satului pînă se ri­di­ca de pe cîmp o perdea albă de praf. Ori de cînd bunicii erau mici și smul­geau flori fără nume din pămîntul reavăn, înverzindu-și palmele cu co­dițe cleioase de coada-leului. A sim­țit pămîntul ăsta tot soiul de pași, însă nu l-a străpuns nici o lamă de plug. A crescut cum a vrut, cu gla­su­rile și cu tălpile copiilor, cu aburul cald al satului încălzindu-i pîn­te­cul verde. Și cu zmeul meu deasu­pra.

Triunghiul de cîrpă azurie s-a fă­cut jilav de la ceața groasă și grea în care l-am scos de dimineață. Am îm­puns de cîteva ori norii cu el și-am alergat pîn-am bătucit un cerc în bu­ruienile șesului, iar el s-a prăbușit. În­greunat de-o apă prefăcută în boa­re, zmeul meu cîlțuit nu m-a ascultat, oricît aș fi smucit de frînghia lui scor­țoasă. S-a izbit de mine și-am ples­nit amîndoi pămîntul, pedepsiți c-am încercat să ne jucăm cu vîn­tul. Și zmeul mi s-a deslînat sub ochi, de ciudă că l-am făcut, ca pe mine, o pîn­ză ușoară sub un cer prea sălbatic.