Cînd lăsăm să ne crească iadul în vene

Da, demonii există. Uneori apar la știri, alteori în autobuz, se a­mes­te­că prin­tre oameni și stîrnesc haos. Cî­te­o­da­tă iau masa la restaurant și-și fac a­u­tomat cru­ce cînd trec prin fața unei bi­serici. Noi nu-i vedem decît sub pi­­ele de om, sub chip de ființă co­mu­nă, sub formă de vecin. Că își omoară ne­vasta aflăm a­bia de la televizor și de­venim neliniș­ti­ți. Cum e posibil, doar era un om de trea­bă, calm și nu o­bișnuia să bea. Îți era drag să stai de vor­bă cu el pe casa scă­rii, avea două fe­tițe și trăia fără rate la ban­­că. Avea o­­chi blînzi, ca ai unui co­pil, dar l-a prins ceasul rău. Și cînd te prin­de nu mai ești om.

Alți demoni își schingiuiesc proprii copii, îi leagă de pat cu lanțuri ca pe an­imale și le dau să mănînce lă­turi. Nu e vina lor că s-au născut, dar e mai bi­ne așa, să nu afle ni­me­ni. În suflet să­lăș­lu­­­­iesc sadismul și ura, nu sentimen­te­le materne. Acest de­mon cu păr lung, îm­­pletit sub batic și cu sîni de femeie se ca­muflează fi­­resc pe unde te aștepți mai puțin. De regulă trăiește în să­ră­cie, dar a­cest lucru nu îi justifică cruzimea de a chi­nui.

Însă există și cei care trăiesc pe pi­cior mare, afaceriștii în prag de fa­li­ment care își comandă asasinarea pro­pri­ei so­ții pentru a rămîne cu a­si­gu­ra­rea ei de viață. De unde aflăm? Tot de la te­le­vizor, o altă născocire a dia­volului. Dar ne place să credem că Săr­săilă nu are nici o legătură cu toa­te acestea, de­oa­rece ne trezim spu­nînd: „Așa e scris de sus”, „Așa a dat Dumnezeu”, „Du­m­ne­zeu mai ba­te și cu parul”. Și Du­m­ne­zeu îndură. Dar încă nu-i pare rău că ne-a dat li­be­rul albitru. În altă parte de lume un băr­bat donează un rinichi pen­tru a sal­va o viață iar un erou local s­coate din­tr-un incendiu trei copii mi­no­ri. Veș­tile circulă, informațiile a­jung în timp real și în Ceruri și pe Pămînt.

Cu toate acestea, nu vorbim de a­cei de­moni cu ochi negri, scoși din fun­dul Ia­dului, ci de o altă specie, cea ză­mis­li­tă pe Pămînt, din spur­că­ciu­nile vie­ții. De cei care din cînd în cînd sînt me­lan­colici, îngrijesc tran­­­da­firii din gră­di­nă și plîng cînd îi doa­re undeva în piept. Vorbesc de a­cei demoni cărora li se face dor, care beau pînă la comă de ziua lor și care au spus măcar o dată că iubesc pe ci­ne­va. De multe ori, a­ceș­tia ucid tocmai pe cei pe care îi iu­besc prea mult. Și văd în asta ori iz­bă­vi­rea de pă­ca­te, ori ghena din Infern.

Un singur demon însă nu o să uit, unul pe care l-am cunoscut. Era prin 2002 cînd s-a întîmplat. Toată presa din Iași a vuit timp de o lună despre acest caz, apoi l-a îngropat creș­ti­neș­te. El și-a violat și ucis sora mai mi­că în cata­com­­bele din centrul o­ra­șu­lui, apoi a plîns la înmormîntarea ei ca cel mai în­­dure­rat frate. Po­li­țiș­tii au căutat să­ptă­mîni în șir criminalul, în­să nu s-au gîn­dit niciodată să preia ADN și de la fra­ții vic­ti­mei. I-am plîns toți de milă cînd ținea de sicriu și se zbătea de ceasul morții, ți se ru­pea sufletul mai tare de el decît de cea din sicriu. Spunea mereu că îl va u­cide cu mîinile lui pe cel care i-a stra­ngulat sora cu sfoara de la rucsac. Cînd l-au prins, însă, a în­ce­tat să mai plîn­gă și a mărturisit rece, ca un stră­in. Își iubea sora și altfel nu a putut ac­cep­ta ca aceasta să aibă un iubit. Ea nu a aflat decît atunci cînd s-a în­tunecat totul. Acest demon lo­cuia nu departe de casa mea, într-o fa­milie decentă, fă­ră tată.

Ea era slăbuță, avea părul lung și ge­­ne arcuite spre cer. El era muncitor și nu vorbea urît. Singura care a ră­mas în urmă este mama, cu un co­pil în mor­­mînt și altul după gratii. Se roa­gă me­­reu și spune că fetița ei este un în­ger și că așa a vrut Dumnezeu. Pen­tru ea cri­­­minalul nu e un demon, e fiul că­ru­ia i-a dat piept și parcă l-ar ierta dar nu ș­tie cînd. Și lui, pe­sem­ne, i s-au încurcat min­țile și nu a știut ce face.

Paula SCÎNTEIANU