Cu stilourile ascuțite

De ceva vreme încoace, cineva încearcă să ne pună bețe-n roate. Un singur individ, mai degrabă și ai săi subalterni fără voie condiționați prin sa­lariu. Noi sîntem încă nedumeriți, în­cer­cînd să înțelegem ce-am făcut, cu ce-am greșit sau măcar dacă am pus vreo virgulă aiurea și pe respectivul l-ar fi deranjat. Om fi noi cei mai gă­lăgioși și fără somn studenți din Ca­sa de Cultură, dar nu înseamnă că munca nu ne trebuie luată în serios. De azi într-o săptămînă apare nu­mă­rul 400 al ziarului, marcînd vreo 39 de ani de cînd opinii vechi, noi, studențești, mai puerile sau mai seri­oa­se, vesele sau de jale, amuzante sau luate în rîs, tot apar prin Iași. Și, cu toate astea, nu înțelegem de unde vi­ne ostilitatea.

Pentru că, acum cîțiva ani, eram prieteni la cataramă. Împărțeam pa­che­te cu mîncare, sticle de vin pe ca­re le mai primeau colegele noastre din Panciu sau ce senvișuri și fiole de Cotnari le rămîneau lor după vreo nuntă sau concert. Veneau la noi să vadă ce mai facem, cum merge cu zia­rul și dacă nu cumva ni s-a făcut foame. Ba chiar Mihai ne aducea din pachetul făcut de nevastă-sa, cu șuncă afumată și lap­te bătut. Pe Li­viu îl vedeam întotdeauna dimi­nea­ța, la fel de voios precum era cu opt ore în urmă, cînd își începuse tura, fără pic de nervi, stres sau plicti­sea­lă în privire, uneori cîntînd după ca­se­to­fonul pe care-l ținea pe măsuța din hol. Și cine-l poate uita pe Ghiocel, bombănind la un meci pierdut și bu­curîndu-se cînd Ajax face zero egal cu Haga la pauză, din cînd în cînd bu­curîndu-ne cu cîte o casoletă cu orez și ficăței.

Adevărul e că-n plutonul acestui mic domn nervos pe noi sînt și cei care ne țin partea, dar maleficul a reușit să-i îndepărteze de noi, lă­sîn­du-ne doar cu cei care noapte de noap­te încearcă să ne gonească timpuriu. Stingînd lumina după noi ca și cum am fi nedoriți pe holurile as­tea și chiar salutîndu-ne cu răceală uneori.

Îi rugăm pe cei care citesc aceste rînduri să nu uite că am rămas sin­gu­ra revistă studențească ce apare ne­în­trerupt și una dintre puținele pu­bli­ca­ții în care se mai găsesc tablete, in­terviuri mari, de personaj și nu de „ce planuri de viitor aveți?”, reportaje literare și indiscrete, sau „in­cog­nito”, cum ne place nouă să le spu­nem. Însă ar trebui să știți că, vor­ba nuvelei, dacă voi nu ne vreți, noi vă vrem. Vrem holurile astea galbe­ne, cu tablouri ba mai reușite, ba mai spre kitsch, cu oameni sictiriți care ne arun­că priviri urîte și cu tanti Lenuș care încă ne zîmbește frumos.

Cu Ghiocel făcînd ture între Stan­leyBet și holul dinaintea sălii Foaier și imprimante care nu merg niciodată cînd trebuie. Cu certuri du­pă miezul nopții și sticle împărțite ca pe front.

Ioan STOLERU