Cum l-am trădat pe prietenul Vică

Cînd m-a sunat mama să-mi spu­nă că gata, l-au luat pe Victor, m-am în­tre­bat ce mai e viața asta pentru un om care speră toată viața lui să nu fie prins. Maică-sa, rudă cu ai noștri printr-o cu­­metrie, i-a spus de mic Vică. L-a ți­­nut din scurt și toată viața a visat să-l facă po­pă și-l trimitea la slujbe de lu­nea pî­nă duminică, să-și primească harul.

Vi­că visa însă să radă o bere după ce ju­ca fotbal patru ceasuri în curtea ș­co­lii, să rupă încălțări și s-o dispere pe mai­că-sa, care nici la sfîrșit de săp­tă­mî­nă nu-i dădea bani să scoată o fată în oraș, la prăjitură. Se împrumuta pent­ru biletul de intrare la discotecă și-și je­lea da­to­ria două luni de-atunci, cu un mare regret.

După liceu, s-a dus la Iași să facă școala de vameși. Atît de tristă a fost mai­că-sa, că mergea la biserică mai des decît popa, să se roage să vină Vică î­na­poi acasă. L-au angajat la Albița. Își în­­chiriase o garsonieră la Huși și a mun­cit jumătate de an să-și ia o ca­na­­pea acătării și un set de oale. Pe-a­ca­să venea rar. Avea să-mi spună mama că stă la serviciu și-atît nu-și vede ca­pul de treabă, încît nu pleacă de acolo cu zilele. Era vacanța de Crăciun și trecu­se primul meu semestru de studen­ție cînd m-a sunat Vică. „Mă, tată, am ve­nit și eu acasă. Am rezervat o masă, hai diseară cu mine la discotecă”, mi-a spus. A fost beția lui de fericire. Era bucuria lui cea mai mare că, după vre­murile în care n-avea bani nici să intre în sala asta care bubuie a mu­zi­că, putea să aibă o masă numai a lui, cu pa­tru scaune mici și-o sticlă de tărie.

Vică avea bani. Își luase toți prie­tenii de la bloc să le facă cinste. Își lua­se mașină „cu banii jos”, după cum tot mama mă informase, supărată că frate-miu, după cinci ani de muncă ca inginer, încă mai cerea bani de-acasă să-și plătească facturile și să-și ia ghete, că așa-l prinsese iarna cu a­di­da­și în picioare. Vică și-a revenit din be­ție iarna trecută. În cîțiva ani, am mai primit un singur sms de la el, de o­no­mastică: „La mulți ani, fată”, mi-a scris. Și-atît. Mama mi-a mai spus o­da­tă „Uite, mamă, Vică! Își face ditamai casa la Huși, s-a dus taică-tu să-i ducă niște butași de vie și zici că s-a în­tors de la Schonbrunn. Ce-oi face tu cu jurnalistica aia?”.

Tot ea m-a sunat, gîfîind ca o ma­­ratonistă, să-mi povestească cum l-au luat într-o dimineață pe Vică la po­liție. Era scandal mare în țară, cu șpă­gi într-o tură cît salariile pe-un an de zile. Mama încă-l mai credea bă­iat cinstit și nevinovat, care a avut ghi­ni­onul să cadă în plasa banilor. De la po­liție l-au lăsat să plece acasă, după o noapte de audieri. La ziar, toată lu­mea voia să vadă căsoaiele vameșilor, fă­cu­te pe nemuncite. Într-un mail cu zeci de poze primite de la Vaslui, am re­cunoscut casa prietenului meu Vică. „Vezi, Lenuțo, să nu ni-l dea fii­că-ta la ziar”, i-a spus maică-sa ma­mii. Asta fac, mamă, eu cu jurnalistica.

Ionela SĂVESCU