De la Cartierul roșu la Circuitul roșu

Cînd o țară se vinde turiștilor, trebu­ie să o facă așa cum o femeie ușoară ac­ce­ptă să i se vîndă unui străin. Cu far­duri pe față, ruj țipător pe buze dar cu con­ș­tiința că străinul va călători pe tru­pul ei ca și cum i-ar aparține în totalitate în acea oră. Pentru că l-a plătit. În O­lan­da me­tafora e mai vie ca oriunde în lu­mea asta. Cînd ai intrat în Red Light District consideri ca ai încheiat un contract cu o­rașul Amsterdam prin care tu îți chel­tui banii cu care ai venit iar orașul te lasă să păcătuiești liber și fără frică în casele de prostituție și crîșmele încețoșate de fu­mul drogurilor ușoare.

În căutarea turiștilor cu care să facă un asemenea contract, România s-ar far­da și s-ar ruja pentru a lăsa străinii să că­lătorească pe trupul însîngerat al fos­­tului dictator Nicolae Ceaușescu. Ceea ce pare simplu la prima vedere devine com­plicat ca un stufăriș cînd încerci să des­chizi, în avanpremieră acest drum.

Am vrut de curînd, împreună cu doi colegi de la Al Jazeera English, să ve­dem trei dintre cele mai reprezentative locuri fără de care acest circuit ar fi de neînchipuit. Locul unde s-a născut dic­tatorul, locul unde și-a pierdut puterea și cel în care și-a pierdut viața. Toate trei ar trebui să facă parte din celebrul Cir­cuit Roșu pentru că fără ele turistul ar privi în continuare zidurile grele ale Ca­sei Poporului crezînd că acolo a lo­cuit cel mai temut dictator din Estul Europei și ar pleca la fel de nedumerit acasă.

La Scornicești, casa unde s-a năs­cut Nicolae Ceaușescu stă-ncuiată. Bat în poar­ta legată cu un lanț de nepotul după soră al tiranului și privesc lung la statuia albă ca o cretă, hidoasă, ridicată în curte. Nimic, nici o mișcare. Colegii în­cep să-și piardă răbdarea, iar după vreo jumătate de oră văd, în curtea a­lă­tu­ra­tă, o potaie. Cu cîteva rafale de pie­tre re­u­șim să facem animalul să latre sufici­ent cît să-l trezească pe nepotul celebrului dic­tator. Omul, cu vocea stinsă după som­nul de după-amiază, pleacă să a­du­că o cheie de la un prieten din oraș, așa că se-ntoarce după vreo oră: „Nu-l găsii, era plecat, da’ făcui rost de cheie de la nevastă-sa cînd se-ntoarsă de la piață”. Bună treabă, zic, și intrăm triumfător după ce poarta, dezlegată de lan­țul gros, cade cu zgomot în curte, pră­bușită din balamalele rupte. Vedem casa, curtea și statuia, vorbim cu ne­po­tul și ne lămurim că, dacă el nu vrea, și nu vrea, n-o să le deschidă turiștilor. „Aici e proprietate privată, intră doar cine vreau eu să intre”. Așa că pornim spre Tîrgoviște. Aprobările pentru a vi­­zita clădirea în care a fost judecat cu­plul dictatorial se iau greu și asta du­pă cercetări încrucișate. Locul de pe Aleea Castanilor a fost o cazarmă mi­­litară care aparținea de Ministerul A­pă­rării.

Azi aparține de Ministerul de Interne, fiind o unitate de jandarmi. Ca să treci de poartă ai nevoie de aprobarea ministrului de Interne. Ca să in­tri în clădire ai nevoie de o altă aprobare, de la Consiliul Județean Dîmbovița, care a luat-o în patrimoniu. De pozat din stradă nu e voie, de filmat nici atît. Pe­re­tele unde s-a petrecut celebra e­xe­cu­ție are niște urme dar nu de gloanțe, ci de ci­ment, că oamenii au fost gospodari și-au umplut găurile, apoi au dat puțin cu bidineaua. Sala de judecată e ca o cla­să de școală părăsită. Scaune și băn­cuțe rupte, parchet umflat și cîteva co­vo­rașe făcute sul. Cam asta-i tot, așa că încercăm cel de-al treilea loc din circu­itul roșu, balconul unde și-a pierdut pu­terea dictatorul. Numai că fostul Co­mitet Central de Partid este azi se­­diul central al Ministerului de Interne. Ca să intri trebuie să te aș­tep­te cineva. Ca să intri pe balconul ultimului discurs al dictatorului, trebuie să te aș­tep­te chiar ministrul de interne, pentru că în el ajungi din antecamera ofici­a­lu­lui care a moștenit „Cabinetul 1”. A­șa­dar, succesul circuitului roșu de­pin­de de disponibilitatea ministrului și de cîți turiști va putea acesta să primească. Revenind la comparația cu Cartierul Ro­șu, vedem că țara noastră și dacă ar vrea să se vîndă n-are cum să le arate străinilor mare lucru pentru că-și ține tru­pul în corset legat cu lanțuri și în­cu­iat cu lacăte care depind de multe, mult prea multe aprobări.

Liviu IOLU