Între sălbăticie și nesimțire

Orice țară, oricît de multă publici­tate și-ar face peste hotare, prin campanii mediatice în tîrguri de turism, sau pur și simplu, nu-și poate ascunde tarele și slăbiciunile. Acum ceva timp, străinii preferau să vină în România pentru că, spuneau ei, au descoperit aici sălbăticia și lipsa civilizației care au acaparat societățile occidentale. La un moment dat, fotografiile cu că­ru­țe­le trase de cai și femeile care spală hainele la vîltoare erau adevărate ca­po­dopere de artă și, străinii, după ce ter­minau concediile la noi, se în­tor­ceau în țările lor civilizate și se afișau cu trofee precum Columb venit din­tr-o expediție la capătul lumii.

Deși, la o prima vedere, am fi ten­tați să credem că este vorba de ace­ea­și viziune între noi și acei sălbatici, la o analiză mai atentă ne-am da seama că e cu totul diferită situația. Că săl­bă­ti­cia noastră nu se explică printr-o izola­re geografică de civilizație, o insulă departe de tot ceea ce înseamnă servicii publice și hîrtie de toaletă. Din contra, la noi sălbaticia a ajuns să fie o insulă prin existența sieși, într-un ocean de modernitate și bun simț. Noi pur și simplu nu vrem să ne civili­zăm, nu că ne-ar pune stavilă miile de mile de apă sau deșert dintre noi și luxul de a fi dezinfectat într-un spital sau de a fi servit la un restaurant. Noi știm să furăm, să ciugulim, să mer­gem la mi­ca sau marea ciupeală. Asta este tot ce-am putut noi înțelege din vi­zi­te­le pe care occidentalii ni le-au făcut și, din păcate, este posibil să nu le mai facă pentru niște mărunțișuri precum hîrtia igienică sau o banală injecție de antitetanos.

Complexitatea unei societăți stă în detalii. Cum să-i explici unui austriac de ce, într-o instituție publică din România, la toaletă nu există hîrtie sau servețele. Nu curge apă caldă, iar cea rece picură des și murdar. Îl vezi cum se șterge de pantaloni ușor jenat că are mîinile ude și, în drum spre bi­roul unui oficial, își pune întrebări de clasa a doua. „De ce nu există săpun la toaletă și nici hîrtie igienică? Au fost toate folosite? Și dacă au fost folosite, de ce nu se pun altele. Sau poate le-a luat cineva? Și dacă le-a luat, de ce să facă asta? Nu există un responsabil pen­tru curățenie? Eu cum o să strîng mîna partenerului de afaceri acum?”. Pe un austriac poate îl bucuri cu o plim­bare cu căruța sau cu sania trasă de cai. Poate că îl farmeci cu o sticlă de palincă și o învîrtită în mijlocul uliței. Dar după atîta strădanie, nu e păcat să-l pierzi pentru un sul de hîrtie igi­e­nică și un strop de săpun lichid?

O injecție, atît ar fi avut nevoie. Englezul se tăiase într-un gard de pe marginea drumului. Un gard ruginit, să ne înțelegem. Străinul a venit cu un prieten român la un spital de ur­gență din București să se bandajeze și să se înțepe o singură dată cu an­ti­bio­tic. Cel puțin asta am înțeles din discuția dintre doi tineri stagiari care conversau aprig într-un autobuz 335.

„Băi a venit cu ăla și i-am lăsat să aștepte întelegi?! Băi, și i-am lăsat o oră aproape pe hol. Nimic băi. Nu a sărit la cap cu nimic. Futu-i de hoți. Tu știi cît cîștigă un englez în Anglia bă, cîteva mii de lire pe lună. Băi măcar dacă ar fi scos și el ceva acolo. I-am făcut o injecție, așa, în silă, și i-am dat drumu’; îți dai seama că nu îl puteam ține acolo toată noaptea. … Băi chirurg dacă mă făceam. Ăia fac bani, nu glumă. Păi să fi avut nevoie de o intervenție chirurgicală. Păi aco­lo dădea mă, dădea. Că-i ajungea cu­ți­tul la os, n-avea ce face.”

Asta e diferența dintre sălbatica Românie și sălbaticul stat Congo. La ei ține de neștiință, iar la noi de ne­simțire.

Andrei CIURCANU