Lupu și năravu’ altora – Duminică

Astăzi este duminică. O zi plo­io­a­să și mohorîtă ca un avertisment: „A­­ten­ție, umanoizi! Viața e de rahat, dar se poate și mai rău: să plouă în tim­pul ăsta”. Spre deosebire de du­mi­nica asta, aceeași duminică a anului trecut mi-am petrecut-o foarte agreabil. Parcurgeam primul semimaraton din viața mea. Era o vreme la fel de șleam­­pătă, un început de toamnă cla­sic, dar pe care l-am primit cu o bu­curie clară, ce mi-a șubrezit toate resorturile unei eventuale depresii.

Străzile goale, bulevarde întregi deschise doar pentru alergători, as­fal­­tul negru și umed care se des­ch­idea nesfîrșit în față, o senzație incredibi­lă de libertate, sentimentul că planeta este un imens teren de alergare, că totul se oprește în loc – trafic, naș­te­ri, războaie, timp – și că ceea ce contea­ză cel mai mult este să termini 21 de kilometri. Dincolo de asta, sunt convinsă că fiecare dintre oamenii ăștia care aleargă acum lîngă mine, simt fiecare altceva, dar simt hiperbo­li­zat, exagerat, apocaliptic, fantastic – și nu doar grație endorfinelor eliberate în organism în timpul efortului compe­ti­țional sau a creșterii temperaturii cor­pului. Ei sunt pe cale să cîștige ceva, o luptă pe care doar ei o știu, pen­tru fie­care, alta.

Eu m-am apucat de alergat pentru că nu puteam să respir: cineva din fa­milia mea era bolnav și nu puteam fa­ce nimic concret pentru ca el să se facă bine. Mă trezeam dimineața, la ora 7, mă duceam în parc, și începeam să alerg. Călcam pe toate gîndurile-cuțit, izbeam aerul cu fața și, deși ne­pu­­tincioasă, respiram gîfîind. În timpul concursului a fost ca și cum m-am uitat la un film: în capul meu erau re­plici, imagini, secvențe întîmplate și neîntîmplate din viața mea, parcă vorbeam cu mine, parcă mi se adresa altcineva. Dincolo de zgomotul acesta, o liniște și o bucurie nesfîrșită. Ulti­­mii cinci kilometri au fost cei mai grei. Îmi simțeam picioarele de plumb, mișcîndu-se în reluare, corpul meu înain­ta într-un mecanism care-mi de­venise străin, respiram foarte prost și-mi era frig la mîini de-mi clăn­ță­neau dinții. Tipul care alerga lîngă mine era la fel de sfîrșit și, cuprins de o be­ție a simțurilor, a început să vorbeas­că cu el, cu voce tare, reproșîndu-și că a fost atît de tîmpit încît să se bage în așa ceva.

Simțeam că și resursele mele se duc pe apa Sîmbetei, cînd, deodată, am rămas înmărmuriți amîndoi: din fe­reastra casei pe lîngă care treceam a început să cînte un pian. O arie li­nă, ușoară, trezită la viață de mîini imate­­­riale, de un chip sidefat, neconturat, o neființă. Cîntecul acesta a inundat toa­tă liniștea bulevardului plouat doar în secundele în care eu și cu băiatul ăsta, al cărui chip l-am uitat din clipa cînd l-am văzut, am trecut pe acolo. Au fost cele mai lungi și pline se­cun­de, a fost ceva care a venit a­co­lo doar pentru noi, ca să ne transforme ne­pu­tința în putință sau în peste pu­tință. Pentru că după ce aria a încetat, alt­cineva a alergat în locul nostru.

Duminica asta ploioasă și întunecată a fost o fericire pentru oamenii care au alergat la Mara­to­nul Internațional Bucu­rești. Pe mine lip­sa de antrenament și o răceală de doi lei m-au ținut departe de cursă. Și pianul acela, cînd îți cîntă, trebuie s-o meriți.

Roxana LUPU