Nebunii din burta Dămăroaei

De la Piața Romană pînă la Uni­tatea de Pompieri din Dămăroaia fa­ce fix 40 de minute, în zilele bune cînd e sprintenă ca o tinerețe ce aleargă hă­hă­ind desculț printr-un București zîm­bitor. În cele în care strada este sufoca­tă și tușește din greu, face mai bine de-o oră. E ca o hîrcă știrbă și greoaie ce se sprijină în baston din metru în me­tru.

În fiecare după-amiază, cam pe la 4.30 – 5.00, îmi dau întîlnire cu ma­și­na 331 la Televiziune. Uneori este gră­bită și mă agață repede de pe trotuarul înghesuit de la Charles de Gaulle, al­te­ori mă lasă să o aștept însetată, să-mi frămînt nervii ca o amoreză bă­nu­i­toa­re. Cînd în sfîrșit vine, o iau la braț ca pe o prietenă și încep să o storc de povești.

„Asta e, pînă o să avem mașină mi­că, trebuie să suportăm RATB-ul!”, ros­tește către mine o voce ageră de fată din stînga mea, într-o miercuri după-amia­ză, din martie. Aglomerația din mașină începe să nu mă mai deranjeze și fluier dintr-o dată la gînduri să se oprească din alergătură. Pe la Muzeul Satului. Mă uit la ea, la vecina mea de culoar în­gust de RATB, micuță, firavă și pu­țin mai „colorată”, gata să o contrazic. Îmi zîmbește și începe să lungească vorba ca și cum ne-am cunoaște demult. Îmi cade privirea pe brațul ei întins pe ba­ra portocalie din autobuz. Cicatrici aliniate, una după alta, îi crestau antebra­țul. Din spate, un bărbat cu privirea lu­ne­coa­să și fața transpirată și la fel de cafenie se uită la mine și-mi spune desuet: „Mer­geți des cu 331? Mă ofer să vă conduc, mi-am recuperat permisul astăzi”.

Mai încolo…

… două asistente medicale se duc spre serviciu, în tura de noapte, la un centru de bătrîni din Pajura. Șerban, Popeasca sau domnu’ Mihai sînt protagoniștii unui film cu nebuni povestit de cele două femei. Vîrsta le-a otrăvit mințile bătrînilor din centrul din Pa­ju­ra. „Într-o noapte mă întreba cine e femeia aia de pe perete, că vine să-l omoare. I-am zis: «Da, domnu’ Mihai, aveți dreptate, parcă are ceva la spate, un băț». Ce să-i spun? Nici nu-ți vine să crezi că a fost un om cu carte la via­ța lui. Și fi-su ăla, care vine cu ji­pa­nu’ numai cînd își aduce aminte!”, i se des­tăinuiește afectată una dintre ele, ce­le­i­lalte.

Doi „lipitori” de afișe urcă de la Ca­sa Presei. Își trag cu greu angara­lele după ei: cîte un căruț plin cu role de hîrtie ce urmează să învelească stîl­pii din oraș cu spectacole, concerte, circ, și cîțiva saci jegoși în care au bi­di­ne­le­le și „smacul” lipicios. Ocupă ju­mă­ta­te din culoar cu bagajele lor. Oricum sînt ocoliți de ceilalți călători pentru că sînt murdari și miros a acreală. Coboară la Izbiceni, locuiesc într-o cămăruță cu chirie în Dămăroaia. Cu mîinile mîn­ji­te butonează telefoane de ultimă ge­ne­rație la care eu tînjesc de multă vre­me, dar salariul meu urlă de fiecare da­tă ca din gură de șarpe: „Nuuu!!”.

Controlul…

… urcă rar în 331. Dacă n-a urcat de la Piața Presei Libere, pot să ră­suflu ușurată cînd știu că mi-a expirat abonamentul, că nu mai vine. De la cele trei stații de pe Poligrafiei oa­me­nii urcă parcă de-al dracului, în ciuda mașinii. Abia dacă mai încape un ac, dar nimeni nu vrea să mai aștepte. Cu doar trei stații înainte de capăt, 331 își deșartă aproape toată „în­cărcătura”, la Bulevardul Bu­cu­reș­tii Noi, și pleacă mai departe sprintenă.

Are..

… multe mîini, multe picioare, mulți ochi și multe urechi. Mașina 331 a devenit de ceva vreme o prietenă intimă de-a mea, ne împărtășim gîn­du­rile cele mai ascunse, ne scuturăm cî­te­odată sau ne dăm cu capul de pereți. Ne mirosim sudorile și ne călcăm pe bătături.

Legătura noastră bol­nă­vi­cio­a­să se termină brusc doar ca să o ia de la capăt a doua zi, cu alte istorii de car­tier, povești de viață, triste sau pline de vrie, cu alt București, din centru, de la Piața Romană nr. 9, pînă la capătul colbăit al Dămăroaiei.

Oana BALAN