O dată la 150 de ani

Încă de la facerea lumii, ro­mâ­nul a căpătat o deprindere proastă. Se plîn­ge încă din fașă. Își strînge gri­­­­jile în boccea, le adună cu o me­­ti­­culozitate obsedantă și nu pier­­de ni­ci o ocazie de a le înșira ca pe chi­ți­bușurile de pe o masă de ta­ra­bă. Așa are el impresia că se îm­­pu­ți­nea­ză și că i se vor lumina și zi­le­le lui, într-un final.

Odată clarificat acest as­pect, văi­­­­căreala lui se extinde în toa­te di­­­reac­țiile, ca o caracatiță. În fe­lul a­­­ces­ta, dacă românului nu-i pri­­eș­te ce­­va, orice de pe lumea asta, dă vi­­na pe toți semenii săi, începînd cu pre­­ședintele și terminînd cu ve­ci­­nul cu care împarte gardul de sîr­­mă. Ne-am plîns și noi, de mul­te ori, în zi­­arul acesta, și am criticat, chiar în nu­­mărul de săptămîna tre­­­cu­­tă, siste­mul nostru de în­vă­ță­mînt, care ni se pa­­re cel mai slab și mai defectuos din întreaga lu­me. A­tî­tea și atîtea pro­ble­­me am e­­nu­me­rat în pagini, de la bur­­se în­tîr­­zi­a­te pî­nă la creaturile din Cor­­­pul E.

De data asta însă, nu ne vom mai tîngui. O dată la 150 de ani, a­vem și noi dreptul să ne umflăm piep­­­tul de mîndrie și să ciulim u­re­chi­­­le la laudele personalităților cu re­­­nume care vor vizita, săp­tă­mî­na a­­ceas­ta, Universitatea „A­le­xan­dru Ioan Cuza” din Iași. Pu­teți să ne con­siderați niște lin­gu­șitori cu mai mul­te fețe, dar, pî­nă la ur­mă, me­ri­te­le și reușitele ce­­lor care își plim­bă lu­crările pe ho­­lurile univer­si­tăților nu sînt de ig­­norat. Nu­mă­rul atît de ma­re de oa­­meni im­por­tanți din lu­mea asta ca­­re vor vi­zita Ia­șul cu a­ceas­tă o­cazie este o al­tă do­vadă a fap­tului că cea mai ve­che in­stituție de în­vă­ță­mînt din Ro­mâ­nia este re­nu­­­mită cu mult pes­te ho­ta­rele ță­rii.

Iar noi, plîngăcioșii și su­pă­ra­ții pe viață, stăm de îi analizăm cu­su­ru­­ri­le la orice ciocnire pe scă­ri­le de la că­min, în jurul meselor a­ran­ja­te de la cantină sau pe băn­ci­le în­ghe­țate din jurul „Balenei”. A­de­vă­rat, se­cre­­tarele nu sînt cele mai a­ma­bi­le per­soane din lume, dar ta­re­le mai iu­bim, unii dintre noi, atunci cînd a­fi­șează listele cu stu­den­ții ca­re vor avea bursă și cei ca­re vor plăti taxă în­că un se­mes­tru. Apoi, nici profe­so­rii nu au chiar pretenții așa mari de la noi. Așa avem timp și să îm­pe­re­chem un colac proas­păt de la Pe­n­tru cu o ca­­­fea fierbinte de la „Ba­le­na”. A­poi, ne supărăm cînd ban­co­ma­­­tul a­­mintește cît sîn­tem de săraci, dar cum altfel am tri­mite după a­ju­toa­­­re de acasă și ne-am înghesui în vreo cameră de că­min proaspăt or­na­­­men­tată cu un nou pachet de a­ca­­să?

Viața e tare grea, așa a fost me­reu, Dumnezeu a fost nedrept cu nou încă din prima zi cu soare, dar hai­­deți, măcar pentru o săp­tă­mî­nă¸să ne plimbăm mîndri pe Copou și să nu ne mai zbîrcim frunțile cînd ne uităm la clădirea universității. Știți regula aia cu respectul pentru bătrînei? Și, da, era chiar drăgălaș șo­ricelul din Corpul E.

Lina VDOVÎI