Să ne temem de ei

Dacă primăriile ar avea voce, mulți primari și-ar închina steagul. Din păcate însă, birourile, ta­blo­u­ri­le, faxurile și pereții bătuți de vreme din clădirile administrative pre­să­ra­te prin toată țara n-au fost bine­cu­vîn­ta­te cu darul vorbirii. Numai telefoa­nele ce-au început să-și mai împartă secretele prin stînga-dreapta, zbîr­nî­ind însă doar în direcția urechilor care să au putut le asculte.

În spatele acestora, oamenii ne­gri ai DNA-ului strîng acte, în­toc­mesc dosare și caută mărturisiri ano­nime. Au luat la puricat săptămîna trecută mai mulți primari din țară, indiferent de crezul politic sau con­vingerile dogmatice. Și, în jurul lor, ca o haită de cîini flămînzi, s-au adu­nat „asupriții”. Îi recunoști oriunde ai merge. Sînt cei care mereu își a­pleacă privirile, merg cu brațele adu­nate la piept, cu ochii care aleargă tot timpul dintr-un punct în altul și ca­re, dacă îi oprești, să îi întrebi de să­nătate, sar zece pași în spate: „Tu ce vrei de la mine?”. Sînt cei care își umflă în fiecare zi rîndurile, ori cu pre­tendenți ori cu membri verita­bili, dar care împărășesc un scop co­mun: răzbunarea.

Nu trebuie luați însă în rîs. Mulți dintre ei sînt oameni ca noi, mînați la limita răbdării și, uneori, a bu­nu­lui simț, de aceleași lucruri care ne zgîrîie și pe noi pe creier: lipsa bani­lor, guvernul șchiop, medicamen­te­le scumpe sau cîinii vagabonzi. Nu trebuie nici să le căutăm justificare. Poți rezista la scuipături toată viața dar să te împingă dincolo de limită o privire ciudată sau un salut ironic.

Asupriții sînt creația noastră, a tuturor. Nu doar a celor care le-au luat banii, care le-au îndepărtat co­piii sau care le-au scumpit apa cal­dă. Fac parte din societate în ace­ea­și mă­sură ca profesorii universitari, me­di­cii sau femeile de serviciu. De ace­ea trebuie să îi acceptăm ca atare, nu doar să îi arătăm cu degetul și să îi facem inculți cînd îi vedem că își varsă năduful pe forumuri sau în ori­care alt mediu care le permite. Nu mai sînt doar cei puțini, să îi ig­no­răm, sînt cei mulți, și în această de­mo­crație, nu a lor trebuie să fie drep­tatea?

Dar însă îi ignorăm și ne așteptăm să dispară ca un viroză docilă de vară, fără însă a băga de seamă că, în ritmul în care continuăm, vor ajunge să ne poarte pieile ca pe niște costume de nerecunoscut. Pentru că, în mîna lor, justiția e foarte ușor de fă­cut. Presupune închiderea luminii, un par de lungime medie și cinci mi­nute.

Cătălin HOPULELE