Un cot și una în bot

Pe un perete îngălbenit de vre­me stă atîrnată fățuca unui băiețel de vîrstă fragedă, cu ochii scăldați într-un lac și cu opt degete aliniate dea­supra nasului. Cu buzele supte, cu pri­virea necăjită ar trebui, teore­tic, să înduioșeze, pentru că este a­fi­șul unei campanii împotriva vi­o­len­ței. În realitate, poza este ig­no­ra­­tă, oamenii se plimbă ca niște stafii pe holul de spi­tal, prinși în negura propriilor gînduri. Nimeni n-are timp pentru o altă suferință.

Ăsta este efectul campaniilor u­manitare, al training-urilor și al centrelor de consiliere și de asistență socială. Sînt ignorate. În viscerele Ro­mâniei actuale, oamenii au pre­o­cupări mult prea rudimentare pentru a se lăsa ademeniți de me­saje sociale. Acolo, un pumn să­nă­tos și un șut în figura dușmanului re­zolvă dilemele cotidiene cît ai zi­ce pește. Mai grav, cuțitele țin loc de replici acide, de răspunsuri. Ai zis ceva nelalocul lui? Poftim un cu­țit în inimă, să te înveți să taci! Pen­tru totdeauna.

Și asta se întîmplă mai ales în rîn­dul tineretului. Băieții de car­ti­er, cu problemele lor de impor­tan­ță primordială, cu răzvrătirea și sen­timentele de ură față de tot ce îi în­conjoară, ne demonstrează, încă o dată, că societatea noastră are mai mult decît o singură hibă. De fapt, dacă stai să îi numeri coșurile, des­coperi o adevărată acnee vulga­ră. Și oricît de mult ne-ar plăcea să cre­dem în existența unui leac mi­ra­culos, a unei soluții purificatoa­re, mi-e teamă că sîntem mai naivi de­cît cel mai încrezut pacifist.

În ziarul nostru decupăm adesea, cu meticulozitate, paragrafe din trecut, pe care apoi vi le îm­păr­tă­șim vouă, bobocilor poposiți în Iași sau studenților din anii terminali. Cu fiecare exercițiu de acest fel, înotăm, mai ales în anii de li­ceu și ne amintim fie de profa de ro­mână, care a aruncat cu creta în noi, fie de tocilarul clasei, fie de cra­­vata cu care ne-am gîtuit en­tu­zi­asmul. În amintirile noastre, abia își fac loc niște coate răutăcioase, nici vorbă de picioare în burtă sau de frunți sparte de perete.

Dar, se pare că am fost noi no­ro­coși, de am ajuns în facultate cu toa­te organele la locul lor. După ce am trecut prin epoca adolescenților Emo, azi se pare că asistăm la un alt trend, al copiilor mutilați, al licee­ni­lor înjunghiați și al profesorilor vi­olenți. Nu degeaba au început în­­scrierile la cursurile gratuite de au­toapărare pentru studenți în anii I și II de la Universitatea „Cuza”. Rectorul știe de ce.

Lina VDOVÎI