Un Tupolev în apele Atlanticului

Toată viața lui a fost mai mult în aer decît la sol. E un om cu capul în nori, ar spune el. 18.000 de ore de zbor și nouă milioane de kilometri. Acestea sunt datele care din „buletinul” pilotului Paul Mitu. Acum 30 de ani, la 7 august, Mitu pleacă spre Mauritania, cu un avion Tupolev – 154, același tip de aeronavă care s-a prăbușit la Smolensk la 10 aprilie 2010, transformînd în scrum elita poloneză.

Aviatorul român decola la acel început de august, ca într-o cursă normală. Își cunoștea „partenerul” de zbor foarte bine, fiind, la vremea aceea, pilot de TU – 154 de șase ani. În burta avionului său se aflau atunci 176 de vaporeni, marinari români care urmau să schimbe alte echipaje aflate în Mauritania. În zorii zilei, imensul Tupolev se afla aproape de coastele Mauritaniei.„Ceața și ghidajele greșite de la sol m-au deviat cu 350 de metri de la pista care era foarte aproape de țărm. M-am trezit dintr-o dată că aterizez pe apă. Am tras de manșă cu atîtă putere cu care ar fi tras patru bărbați”, își amintește Mitu, dupa trei decenii, de data asta tot printre avioane, pe aeroportul Băneasa. Glasul său e ușor șlefuit de vîrstă, înmuiat cu inflexiuni joase, dar mai păstrează hotărîrea și asprimea capitanului care în august 1980 avea doar 37 de ani. „Cum crezi că am reușit să țin în frîu 12 golani și patru curve”, se explică aviatorul.

Forța lui „to be or not to be”

Își aranjează ochelarii de soare stil aviator și lasă ca soarele să se izbească puternic de lentila lor maronie, fără ca pe vreun mușchi de pe fața lui Mitu să se miște. Aceeași expresie încruntată, parcă rătăcită în beznă și ceața nopții de 7 august 1980, se revarsă și acum pe chipul lui. „Cînd îți vezi moartea cu ochii, găsești o forță inexplicabilă cu care încerci să dregi lucrurile. Instinctul de conservare al unui om aflat între to be or not to be alimentează această forță”. Ora trei dimineață, apa Atlanticului rece ca gheața și presărată cu rechini. Amerizarea a fost una reușită: din cei 176 de pasageri, doar unul singur și-a pierdut viața, făcînd infarct înainte ca avionul să atingă apa.

„Ne-am izbit într-o mică insuliță, iar avionul s-a rupt în două. Nu vedeam nimic în jur. Am văzut cum a amerizat acel pilot american pe rîul Hudson. La fel am făcut și eu, numai că era noapte, era Atlantic și roiau rechinii în jurul avionului frînt”. Deși acum pare un erou, atunci, pilotul Paul Mitu, comandantul aeronavei TU – 154, a fost anchetat de o comisie în care se aflau reprezentanți a cinci state, iar românii l-au condamnat la 100 de ani de închisoare și i-au retras dreptul de zbor. Pentru doi ani. Apoi a reușit să-și dovedească nevinovăția. „Din pilot comandant și pilot instructor am devenit pilot navigator”.

Pilot prezidențial

În 1976 a devenit preț de un zbor, pilotul lui Ceaușescu, tot pe un TU – 154. „Făceam cursa Moscova – București. Cînd am ajuns deasupra Kievului, mi s-a ordonat să mă întorc și să-l iau pe tovarașul Nicolae Ceaușescu de la Moscova. A fost o mare responsabilitate, pentru că de obicei pentru astfel de curse prezidențiale se fac mari pregătiri. M-am întors, am lăsat călătorii și la bordul Tupolev-ului meu s-a îmbarcat Ceaușescu. Securistul cu mine în cabină. Simțeam ceva tare în coaste. Am aterizat pe Kogălniceanu, la Constanța. M-a felicitat Ceaușescu, iar securistul mi-a spus să-i cer ceva, orice. Nu i-am cerut nimic”, povestește aviatorul.

Patima înălțimilor nu i-a ieșit niciodată din sînge. Nu mai are voie să piloteze, însă de fiecare dată cînd zboară, ca pasager, o face în cabină, de multe ori alături de piloți care i-au fost elevi. Paul Mitu s-a pensionat în 1993, la 50 de ani și cu 56 de ani pe cartea de muncă.

Oana BĂLAN