Vedere din Piața Victoriei

Piața Victoriei și-a schimbat me­­nirea. Nu mai e intersecția aceea a­glo­merată din care pornesc cîteva mari bu­­levarde ale Bucureștiului, ci un re­ge­nerabil loc de bătălie, asfaltat, se­ma­forizat, dotat cu gărdulețe și ministudiouri de televiziune. Se întîmplă ca de o lună încoace să locuiesc la vreo 10 mi­nute de mers pe jos de acest punct zero al sindicalismului românesc. În ul­timele săptămîni, mă trezesc cu ce­le­brul îndemn „Ieși afară, javră ordinară”, cu „Jos Guvernul!”, cu flu­ie­ră­turi și strigături tradiționale, transmi­se prin viu grai de bugetarii țării, întru pri­menirea vieții politice și creșterea salariilor.

Cînd în Piața Victoriei e miting, spațiul dintre blocurile negricioase pri­mește ecourile revoltei cu detașare: de dimineață, majoritatea vecinilor mei de clasă socială mijlocie coboară preo­cu­pați din lift, se urcă în mașinile lor de clasă mijlocie și pleacă spre jo­bu­ri­le lor solicitante, plătite mediocru spre bine. Ies greu din parcare, iar din parcare și mai greu înspre Bulevardul Ti­tu­lescu: au zis iar la televizor că e mi­ting și, cînd e miting, orașul devine și mai sufocant. Dacă întîrzie, șeful o să se uite cumva și poate își găsește un nou client pentru lista de disponibilizări de care se aude în firmă.

Peisaj cu sindicaliști relaxați

Mitingul începe pe la 10.00-11.00, în funcție de cum se strîng autocarele de prin țară și de cît de tare țipă liderii sindicali pentru a organiza „detașamen­tele”. Cei ajunși mai devreme pun flu­ierele, șepcuțele și pancartele deopar­te și se relaxează la terase, își adună for­țele cu un mic dejun sănătos și o cafea tare: trebuie să țipe tare de tot, altfel șefii din sindicat o să vadă și o să zică: „De ce te-am adus la București?! Urlă că ți-e foame!?”. Sindicaliștii de te­ra­să par oameni veseli, aerul poluat al Ca­pi­talei pare să le priască. Doar cînd des­cind echipele televiziunilor de știri prin­tre ei, oamenii scot fluturașele de salarii de prin buzunare, se aruncă spre camera de luat vederi, trag aer în piept și strigă că așa nu se mai poate: „Am rată de cinci milioane, cu ce plă­tesc?!”.

„Disperarea oamenilor”, pe sticlă

Se lucrează la structura de rezistență a Palatului Victoria, pe colțu­ri­le dinspre piață ale clădirii sînt mereu cocoțați muncitori cu veste fosforescente. Cînd protestul se aprinde, oa­me­­nii se opresc și se așază pe schele, dar se întorc repede la mistrie și la apa­ra­tul de sudură.

În partea opusă a pieței, înspre mu­­zeul „Antipa”, moderatoarele, invita­ții permanenți și analiștii de ocazie se a­ra­tă darnici: împart vorbe despre „disperarea oamenilor”, despre incapacitatea guvernanților de a rezolva problemele și, desigur, despre dicta­tu­ra în care ne scufundăm. „Doam­ne­lor și domnilor, am revenit în Piața Vic­to­riei. Am auzit în pauză povești terifiante ale oamenilor pe care sărăcia i-a adunat aici”, spune prezentatoarea de la Realitatea TV și vocea i se în­moa­ie. La următoarea pauză o văd privind în gol, vizibil iritată, poate și plictisită, de prezența și vociferările unui manifestant de rînd. Cu siguranță, și omul res­pectiv avea să-i zică o „poveste terifiantă”, ocupa însă un spațiu publicitar oarecare și timpul prețios al doamnei. O să înceapă emisia, vocile vor redeveni însuflețite, președintele și premi­e­rul vor fi din nou de vină pentru toa­te cele ce au fost și sînt. Poate de data asta prinde în direct o cămașă ruptă, niște spray lacrimogen, sau măcar un găr­du­leț prăbușit.

Vlad ODOBESCU