În club RS, jazz-ul german s-a auzit dublu

Marți, pe 29 aprilie, în cadrul evenimentului CaféKultour, Club RS a fost vizitat de jazz-ul german. Cei trei membri ai formației „Ditzner Twintett” au purtat publicul prin întreaga lume pe ritmuri inspirate din diferite zone ale globului, sau au adus sunetele clasice ale trecutului și le-au transformat în muzică pentru tineri, reușind să îmbine simfonia cu jazz-ul. Iar tuba, trombonul și tobele nu au lăsat publicul să se odihnească decît după ce a fost purtat de muzică prin întreaga lume.

În Club RS este agitație, dar una care seamănă cu cea dintr-o familie atunci cînd oaspeții vin în vizită. Toa­tă lumea cunoaște pe toată lumea, iar strîngerile de mînă sînt însoțite aproa­pe întotdeauna și de îm­bră­ți­șă­ri. Cei trei membri ai trupei de jazz „Ditzner Twintett” din Ger­ma­nia trec protocolar printre mese, sa­lutînd pe toată lumea cu cîte un zîm­bet. Concertul începe cu cîteva triluri lungi scoase de trombon. Sunetul trist se scurge calm, iar Bernhard Va­ne­cek pare să se fi contopit pe deplin cu instrumentul său. Roland Vane­cek, fratele său care cîntă la tubă, îi răspunde ca un ecou, și doar toba scoate din cînd în cînd cîteva su­ne­te sprințare.

După prima piesă aflăm și ori­gi­nea numelui formației. „Prima par­te a trupei face parte din nu­me­le to­boșarului, Erwin Ditzner, iar a doua vine de la «twins», pentru că eu și fratele meu sîntem gemeni”, ne lămurește Bernhart. „O tobă și do­uă trompete? Say waaat?” sînt cuvinte­le care pornesc ritmurile urmă­toa­rei piese. De la tubă, Roland, unul din­tre frați, se mută la armonică. Deși la început alertă, melodia își li­niș­teș­te treptat acordurile și doar tobele se aud furioase, ca niște valuri ce se iz­besc de metereze. În club nimeni nu mai scoate nici un sunet. Doar de la etaj, rezemați de balustradă, cîțiva tineri privesc cum degetele cad aler­te pe clape sau cum bețele lui Er­win fac tobele să tresalte.

Tangoul transformat de tobe

Bernhard lasă pentru o clipă trom­­bonul pentru a ne explica po­ves­tea următoarei melodii. Este inspirată de peisajele din Caraibe, iar sunetele de tope tribale ce por­nesc de îndată îi ridică și pe ultimii leneși de pe la mese. La etaj, ba­lus­tra­dele devin parteneri de dans, căci cele cîteva fete care pînă atunci priveau fermecate la artiști, își miș­că pașii pe ritmurile alerte. Energia publicului se transmite și artiștilor, membrii trupei fiind veseli și sprin­țari, deși cu o zi înainte au avut spec­tacol la Cluj și urmează să zboare apoi spre Bulgaria. „Am întîlnit aici oameni deosebiți și asta ne umple de energie”, ne explică cu zîmbetul pe buze Roland.

De la trombon, Roland trece la o armonică în miniatură ce scoate su­nete de acordeon. Totul se trans­for­mă într-un tango lent și romantic, iar publicul e cu totul captat de mu­zică. Doar un băiat înalt, cu dread-uri, ce pare, după tricoul cu o formație rock și privirea pierdută, că a greșit concertul, se așază plictisit, cu o bere în mînă, pe scările din spatele formației. Butonează de zor pe te­le­fon și mai soarbe din cînd în cînd, cu sete, din sticla de lîngă el.

Imediat ce tobele se liniștesc, iar tuba și trombonul își amuțesc su­ne­tele, unul dintre frații gemeni ne prezintă cele două albume pe care le-au scos pînă acum, ultimul, in­ti­tu­lat „Sîmbătă”, avîndu-l cu ei pen­tru vînzare.

Trecutul prezentat în ritmuri noi

Acordurile orientale sînt cele ca­re pornesc din nou spectacolul du­pă o scurtă pauză. Piesa, inspirată „din zece secunde a unei melodii ți­gănești”, te duce mai curînd într-o piață turcească și nu în mijlocul unei șatre. În club, fumul se ridică în rotocoale albe de la mese, iar vinul cli­pocește parcă mai vesel în pa­ha­re. „The house of jazz”, păstrează tem­po-ul alert, însă sunetele sînt cla­sice, me­lodia fiind inspirată de atmosfe­ra saloanelor din anii ‘30. Trep­tat, rit­murile încep să se stin­gă, iar cei trei membri par să-și arate obo­sea­la în tempo-ul melodiilor lor. Urmă­toa­rea începe lent, pe note scri­se „a­cum nouă sute de ani” de Hil­de­gard von Bingen, o călugăriță din Ger­mania. Pînă și publicul pare să se fi le­ne­vit, fie de la muzică fie de la pa­harele de vin ce și-au tot pierdut pî­nă acum li­chi­dul.

Un vals de-al lui Weber îi afun­dă pe cei rezenți și mai mult în scau­ne și doar „Play that”, „ultima piesă a se­rii” cum o anunță Bernhard, mai ani­mă atmosfera. Suficient însă pen­tru ca publicul să ceară bis după bis și doar urarea muzicală de „noapte bu­­nă” reușește să-i scape pe cei trei membri ai formației, care dispar ime­diat în culise de teama unui nou bis.