Dragostea îngenuncheată de tentațiile trădării

Începutul puternic al reprezentației or­chestrei dirijate de maestrul Cristian Oro­șanu face să tresară publicul pestriț, format deopotrivă din copii, adulți și oameni ai mu­zicii. Cu toții s-au adunat joi seara, pe 10 martie, începînd cu orele 18.30, la Opera Națională Română din Iași, pentru a fi martorii muți ai uneia din cele mai tragice po­vești de iubire de la Romeo și Julieta în­coace. Drama „Rigoletto” a lui Giuseppe Verdi sudează sub o singură lege muzica, dansul și cîntecul. O petrecere cu fast ce are loc la curtea Ducelui de Mantova, anunță începutul primului act. Costumele somptuoase și perucile albe ne aruncă într-un ca­dru desprins din mijlocul secolului al XVI-lea. Tînărul duce i se confesează unui cur­tean că îl interesează o fată frumoasă pe ca­re a zărit-o recent la biserică, dar aria „Pen­tru mine, toate femeile sînt la fel” dezvăluie intențiile necurate pe care le are acesta.

În partea cealaltă a scenei, despărțită de un perete fals, este conturată o siluetă gin­gașă acoperită de o rochie albă de mătase ce reprezintă puritatea, dar și naivitatea fetei în sufletul căreia au înmugurit florile iubirii. Fără să își dea seama că e păcălită, Gilda se aruncă cu pasiune în brațele ducelui care s-a deghizat într-un student sărac pe nume Gualtier Malde. Firele poveștii devin și mai încîlcite cînd în scenă apare Rigoletto. Pentru că a rîs de femeile batjocorite de du­ce, bufonul loial și servil atrage asupra lui blestemul unui tată îndurerat, iar acesta se răsfrînge asupra lui cînd își dă seama că a fost păcălit și a ajutat la răpirea și batjoco­rirea propriei fiice.

Actul al II-lea anunță răzbunarea lui Ri­goletto, iar vocea lui este redată de or­ches­tră cu exactitatea unui narator. Este surprins în sunetul tobei și al cornului zbuciumul sufletesc al unui tată care și-a pierdut odorul iubit. După ce o recuperează pe Gil­da, acesta plănuiește să îl atragă pe duce în­tr-o capcană și apoi să îl omoare, dar bu­nătatea și dragostea fetei pentru cel care i-a frînt inima e atît de mare, încît ea are putere să-l ierte și încearcă în zadar să tempereze setea de răzbunare a tatălui ei.

Trocul sentimentelor

Fulgerele și tunetele produse de or­ches­tră anunță cea mai furtunoasă și întunecată noapte. Plină de naivitate, ca și cum a des­coperit pentru întîia oară fiorii dragostei, Gilda vede cu durere cum tatăl său încearcă să o întoarcă împotriva ducelui și să o „tra­teze” de iubire. În acest scop, el o aduce pe fiica lui la hanul ucigașului Sparafucile, un­de ducele va veni ademenit de Maddalena, frumoasa soră a ucigașului. Întreaga scenă este privită de cei doi de la geamul hanului. Planul bufonului a funcționat, iar Gilda este convinsă de acesta să plece acasă și să se îmbrace cu haine bărbătești pentru că in­tenționează să fugă cu ea din Mantova. Ri­goletto încheie contractul cu Sparafucile, iar ducele urmează să fie omorît la miezul nop­ții. Prinși între tentația banilor și atracția Maddalenei pentru duce, ucigașul este în­duplecat în ultima clipă de sora sa, iar împreună plănuiesc să îl omoare pe primul călător care va pune piciorul în han în noap­tea aceea. Întreaga discuție este surprinsă de Gilda, pe care dorul nu a lăsat-o să plece fără să își ia rămas bun de la cel pe care îl iubește.

Sentimentul suprem al iubirii o face pe Gilda să se sacrifice pentru dragostea ei. A­ceasta bate la ușă, iar cuțitul îi străpunge inima îndurerată și încercată de atîtea sentimente, marcînd, astfel, punctul culminant al poveștii. Cînd zorii se ivesc, iar Rigoletto vi­ne să își recupereze „trofeul”, descoperă în­grozit că în sacul pe care l-a dus la malul rîului se află propriul copil. Sentimentul de neputință este zugrăvit de fiecare notă mu­zicală a artiștilor. Gilda a fost ucisă de or­goliul propriului său tată și durerea prici­nuită de cel iubit. Tatăl și fiica își iau rămas bun și își cer unul altuia iertare, iar aceasta moare în brațele lui. Rigoletto își amintește de blestemul contelui, iar ecoul ultimului sunet al orchestrei umple sala și se izbește cu putere de spectatorii care au fost martorii întregii drame produse de unicul sentiment bun și veninos în același timp: iubirea.