Jurnal de călătorie prin viață
De pe scena Iașului 16 mai 2012 Niciun comentariu la Jurnal de călătorie prin viață 3Dintre zumzetele și agitația junglei de beton, un singur murmur a reușit să evadeze și să marcheze seara de 9 mai. Departe de aglomerație și retras într-o sală cu o singură lumină aprinsă, Radu Beligan a spus povestea celor mai bine de 70 de ani petrecuți în teatru. Și, începînd cu ora 20.00, cei prezenți în Casa de Cultură a Studenților au ciulit urechile și s-au lăsat purtați pe străzile Bucureștiului sau a Parisului într-o „Confesiune despre viață și artă”.
„Sceptic sînt împotriva tinerilor aspiranți. Am constatat că nu prea le place să li se dea sfaturi bătrînești. Și au dreptate. Oscar Wilde spunea că «E o prostie să dai sfaturi, iar să dai sfaturi bune e de-a dreptul catastrofal».”
Așezat la o masă cu picioare roșii ce se asortează cu vișiniul cortinei și acoperită cu un soi de catifea neagră, Radu Beligan își așteaptă spectatorii. E precum un învățător care are mult prea multe de spus într-un timp atît de scurt, însă e răbdător. Privește puțin spre noii săi elevi de la care nu-și poate lua ochii și își așază mai bine ochelarii pentru a parcurge colile de confesiuni pe care le are pregătite. Astfel, cu o lumină ce cade doar cît să-i susțină destăinuirile și o pînză pe care sînt derulate fotografii în sepia sau alb-negru, vocea sa domoală vine în completarea orînduirii.
Cu un calm ce stîrnește curiozitatea publicului, maestrul hotărăște încă de la început că „nu-i poți convinge pe toți de valoarea ta în artă decît cu multă trudă” și îi citează pe Fred Astaire, Cehov, Tolstoi sau Shakespeare cu cîte o mică reverență a mîini drepte, de parcă s-ar afla și ei pe scenă. Nu se supără prea tare cînd se mai aude vreun telefon sunînd prin rîndurile din spate și se întreabă de ce în ultima vreme oamenii simt nevoia de teatru într-o lume atît de mediatizată. Își amintește de perioada în care „mersul la teatru reprezenta un adevărat eveniment” și cu un oftat privește spre stînga, unde sînt ilustrate străzile Micului Paris, „ah, am cam uitat să trăim”. Nu se lasă cuprins de melancolia vremurilor de „cîndva” pentru că doamna Lucia Sturdza-Bulandra îi zîmbește dintr-o poză. Și deși a condus două teatre de atunci, parcă și acum l-ar amenința că aruncă cu poșeta după el pe scenă și amuzat o imită pe un ton pițigăiat „Ești inconștient, Beligane!”.
Hrana actorului este cultura
Pentru cîteva secunde profesorul își lasă deoparte notițele și împărtășeste ucenicilor o povestioară din anii săi de studenție care „a făcut mare vîlvă pe atunci”. Și interpretînd diferite roluri aduce în prim-plan întîmplarea unei bătrîne care venea mereu la loterie în ziua extragerilor, însă niciodată nu juca. „Și cum ai vrea să cîștigi mamaie, dacă n-ai bilet?”, iar pe un glas subțire vine replica bunicuței „Ei, maică, nu știi cum dă norocul peste mine”, interpretează Radu Beligan replica. Unul dintre funcționari i-a convins și pe ceilalți să-i cumpere doamnei bilet, iar la următoarea extragere să-i facă o surpriză și „ca-n basm, cînd a venit baba să verifice numerele, cîștigase potul cel mare”. Ca și cînd ar fi auzit peripeția pentru prima dată, actorul s-a amuzat alături de spectatorii pe care i-a vrăjit să-și exerseze bătăile din palme.
Asemenea lui Rică Venturiano, își amintește de nopțile furtunoase, cînd alături de camaradul său de trupă Alexandru Giugaru de care l-a legat o „alchimie teatrală” pornea cu pași siguri spre Integrala Caragiale. Și zîmbind aduce vorba despre cele două cepe pe care „nenea Sandu” și le aducea mereu de acasă pentru masa de prînz „Pe una o mănînc acuma, iar pe cealaltă o păstrez pentru diseară, ca să-mi fac loc în tramvai”.
Sînt artiști mari, dar susceptibili
Anii s-au scurs întocmai notelor dintr-un concert de pian, și de la „Orașul fără avocat” alături de Iancovescu l-au găsit rătăcind pe străzile Japoniei alături de Eugène Ionesco. Iar momentul de respiro pe care maestrul și-l îngăduie coincide cu cel în care un fragment dintr-un interviu cu scriitorul își face apariția pe bucata de pînză. El descrie mizanscena piesei „Rinocerii”, cea care a legat prietenia dintre cei doi și își termină monologul prin „cînd spun că nu pot să aleg, înseamnă că am făcut deja o alegere”. Cuvintele iau în ochii spectatorului forma unor imagini desprinse dintr-un colț al salonului parizian, în care Eugène Ionesco consimțea că „O prietenie se leagă à travers le travail” (n.r. „O prietenie se leagă prin muncă”).
Deși Radu Beligan a lămurit publicul încă din prima clipă în care a pășit pe scenă că nu a venit pentru a da sfaturi, actorul nu se poate ține de promisiune și își apără cauza. „Iubiți ce vreți, dar iubiți”. Și cum rîndurile jurnalului se apropie de sfîrșit, el nu uită să consemneze „Călătoria este scurtă, așa că să fie mai bine la clasa I” și, plin de șarm, conchide „Am călătorit frumos împreună”.
Mădălina MORARU
Adaugă un comentariu