Atît timp cît o să ajungă niște vedete de carton repere pentru poporul român, nu vom putea face nimic
Eveniment 13 decembrie 2009 Niciun comentariu la Atît timp cît o să ajungă niște vedete de carton repere pentru poporul român, nu vom putea face nimic 37Pe Adina Popescu nu o vei vedea niciodată într-un talk-show. Jurnalistei de la „Dilema Veche” nu-i place să i se impună ceva. Mai curînd, și-ar lăsa gîndurile să alerge în lumi miraculoase cu dragoni și vrăjitoare. Acolo s-ar întîlni și cu piticiii, și cu adulții deopotrivă, iar ea ar fi o copilă cu ochii cît boabele de struguri, care s-ar visa o zînă. Pentru că acum poate visa. Deși mărturisește timid că mai are complexe din perioada comunistă. La fel cum le au toți românii. Doamna Coca, vînzătoarea de lîngă bloc, nici azi nu o crede cînd îi spune că poveștile din revistele „de viață” sînt scrise de un singur autor. „Trece timpul” spune și răsfoiește cu nesaț foile lucioase. Românii se leapădă de complexe doar în State. Iar dacă America nu ar exista, și-ar inventa-o.
Acum ziarele se fac cu mult mai mult profesionalism decît se făceau cu zece ani în urmă
OPINIA VECHE: Ce-i aia o „burtă”?
ADINA POPESCU: (rîde) Așa-i spuneam noi. E un articol inventat care pornește de la un sîmbure de adevăr sau cîteodată chiar nu pornește de la nimic și de fapt e o ficțiune, o bucată de proză pe care o vinzi ca pe o poveste adevărată și reală, ca pe un reportaj. „A da o burtă” înseamnă a vinde o gogoașă, a publica o poveste care nu este reală și în care personajele sînt imaginare. Asta era valabil în anii ’90, acum s-au mai schimbat lucrurile. Atunci oamenii credeau cam tot ce se publica și ziarele aveau mai multă forță. Bine, și acum mai există cîteva „burți”.
O.V.: E ușor să faci distincția între un articol bazat pe adevăr și o „burtă”?
A.P.: Da, da, și eu la un moment dat am lucrat la o revistă și am citit un mic reportăjel într-un cotidian, mi-a plăcut story-ul și am vrut să scriu și eu ceva pe tema respectivă. Cînd am dat peste reporterul respectiv, care mă tot refuza și mă amîna și nu-mi dădea datele de contact ale persoanelor din reportaj, mi-am dat seama că de fapt era o „burtă”. Dar poți să îți dai seama pentru că sînt niște reguli nescrise așa, nu localizezi povestea, dai inițiale sau nu citezi sursele, sînt personaje colective: „vecinii spun”, „oamenii cred”, mergi pe partea de zvon, sînt niște trucuri jurnalistice. Unele dintre ele chiar erau haioase pentru că erau foarte bine scrise, adică dacă treceai peste faptul că nu sînt adevărate, puteai să te bucuri că citeai un text foarte bine scris, mai bine scris decît o carte.
O.V.: Cînd ați citit ultima dată un astfel de articol?
A.P.: În ultimul timp nu prea citesc ziare, ăsta este adevărul. Nu mai am răbdare. E adevărat că acum ziarele se fac cu mult mai mult profesionalism decît se făceau acum zece ani, dar nu mă mai incită. Eu sînt mai mult interesată de stilul și de scriitura articolului decît de informația pe care o dă și toate sînt scrise atît de clișeistic și se aplică același șablon, încît mă plictisește felul în care sînt scrise. Poți să înțelegi parcurgînd doar pe diagonală despre ce e vorba. Mie îmi plac foarte mult reportajele din revista Forbes, mi se par foarte bine scrise și dau și niște informații despre o lume pe care nu o știi, idei de afaceri, oameni de succes. Numai că în România nu se fac eforturi de a se ajunge la un jurnalism de calitate. De exemplu, nimeni nu e interesat foarte tare de reportaje, deși cred că publicul le-ar citi. Nu există cărți de reportaje. În Polonia, printre cărțile de „consum”, sînt și cele scrise de jurnaliști, de reporteri, care, de fapt, sînt cărți de reportaje. Oamenii citesc astfel de articole, sînt interesați de ce se întîmplă în comuna cutare, județul cutare, și sînt interesați să afle cum trăiesc oamenii de acolo. La noi informația, știrea, totul e scris foarte clișeistic.
O.V.: Ați scris vreodată o „burtă”?
A.P.: Da, am scris mai multe, ca să îmi cîștig existența. Eu la „Dilema Veche” scriu din clasa a XII-a și mi-a folosit. Am fost, de exemplu, reporter special la o revistă care se numea „Șoc Magazin”, care nu mai există, și acolo scriam frecvent. Erau povești despre lumea interlopă, despre prostituate, drogați și dealeri de droguri. O dată, eu și cu un coleg voiam să facem împreună un reportaj despre gropari. Era ceva sinistru. Ne-am dat întîlnire în cimitirul „Belu” la ora 20. Era iarnă, zăpadă, frig, ne-am întîlnit, ne-am plimbat vreo zece minute pe aleile cimitirului, chipurile căutînd gropari. Ne-am uitat stînjeniți unul la altul și la un moment dat ne-am dat seama că nu știam cine îl va scrie. A fost ceva de genu’ „hai că scrii tu, și mai intervin și eu puțin”. A fost o chestie asumată. Nu poți să-i spui prostituție, era firesc, pentru că oricum nici nu ne semnam.
Nu mă afecta cu nimic, era un job pe care îl făceam la nivelul la care îmi era cerut. Șeful meu nu mă verifica niciodată. Cred că bănuia, dar atît timp cît revista se vindea la nivelul la care era, un fel de „infractoarea Mov” a anilor 2000, că atunci se întîmplau astea, n-avea pretenții să avem și personaje autentice, cît timp existau poveștile.
Noi sîntem atît de obișnuiți să ne spălăm rufele în public, încît Big Brother nu ar reprezenta ceva senzațional
O.V.: De ce credeți că le plăceau oamenilor poveștile de genul ăsta?
A.P.: Pentru că oamenilor le plac poveștile de tot soiul, din ce în ce mai multe. Există o nevoie foarte mare de poveste, începînd de la cele pentru copii pînă la cele pentru adulți. Am avut o experiență de genul ăsta. Am lucrat la o revistă de genu’ „Povestea mea”, „Destinul meu”, „Întîmplări adevărate”, din astea în care sînt povești scrise la persoana întîi, chipurile sînt scrisori ale cititorilor care își povestesc viața. Nu, sînt cîțiva oameni care le scriu. Am încercat să îi explic doamnei Coca, vînzătoarea de lîngă bloc, că eu le scriu, că nu e Maria din Cîmpina, și s-a uitat la mine așa și: „Da, sigur?”. I-am zis că da, sigur, sîntem niște oameni angajați care scriem poveștile asta, la care ea: „Da, dar e un sîmbure de adevăr în ele”, și i-am zis că da, mă mai inspir din viața surorii nu știu cui. „A, păi dacă e ceva adevărat, mie îmi plac oricum, trece timpul”.
Asta vreau să zic: nevoia de poveste o vezi în toate locurile, inclusiv obsesia asta pentru viața vedetelor, e o poveste glamour în care oamenii de rînd nu vor fi puși niciodată, în anumite ipostaze. Tot asta e, dincolo de curiozitate și de ideea de bîrfă. Vor să afle o poveste din viața unui om bogat, frumos, de succes, ca să spună: „Uite ce bine îmi pare că a părăsit-o, că s-au interesat”.
O.V.: De asta are și OTV-ul audiența pe care o are?
A.P.: Da, pentru că alimentează nevoia oamenilor de senzațional. Poveștile de la OTV sînt foarte bine ancorate în realitate, la prima vedere, dar au ceva ieșit din comun, față de viața oamenilor obișnuiți, care trăiesc într-o lume destul de banală, în care nu se întîmplă lucruri neobișnuite. Și mai e și dorința asta, mai mult a țărilor balcanice, de a trage cu ochiul prin gaura cheii, pe care românii și-o manifestă în felul ăsta. De asta nu a prins la noi foarte mult BigBrother-ul, care a prins foarte bine în țările în care tocmai, nu există obiceiul ăsta de a ști tot ce se întîmplă vecinului tău. Dar noi sîntem atît de obișnuiți să ne spălăm rufele în public și să trăim în apartamentele astea meschine de bloc în care pereții sînt atît de subțiri încît auzi tot, încît BigBrother nu ar reprezenta ceva senzațional. Mai degrabă reprezintă ceva senzațional bîrfele oteviste și ce a mai făcut Nichita și cu cine a făcut copilul. Dar intră în aceeași atmosferă de mahala cu care sîntem obișnuiți și de zvonistică de cartier.
O.V.: Spuneați că pe vremurile alea ușile erau de carton. La fel sînt și astăzi?
A.P.: Da, mare parte din populația orașelor locuiește în cartierele socialiste și pînă și astea rezidențiale, în care am fost de cîteva ori, mi se par foarte înghesuite. Sînt vile duplex care sînt perete în perete și au curțile împărțite. Tot poți să tragi cu ochiul la ce grătar face vecinul din vila din Băneasa. Printre altele, un rău al comunismului este faptul că ne-a privat de intimitate. Noi am fost niște oameni lipsiți de intimitate din toate punctele de vedere. N-aveam voie să vorbim pentru că eram ascultați sau, cel puțin, aveam senzația asta. Era greu să găsești un loc în care puteai să fii sigur că ești în siguranță, și asta a rămas și acum. Cred că frica mai există, nu poți să scapi foarte mult de ea. După foarte multe decenii sau mai mult timp petrecut într-o societate democratică vom putea scăpa de niște complexe, frustrări și frici.
Te duci în Franța, în Anglia, și vezi cu cîtă nonșalanță se comportă oamenii pe stradă și cît de dezinhibați sînt. Noi sîntem, în continuare, un popor de oameni inhibați, de oameni care nu poartă o anumită haină pentru că nu se cade sau nu se cuvine. Dar asta este o chestie formată în timp, pentru că nu am fost mereu așa. Nu cred că face parte din structura poporului. Tot de aici a plecat, că am fost uniformizați forțat, am fost egalizați și asta nu se poate, oamenii sînt diferiți. Așa se distrugea ceva în mentalul ăsta colectiv, deveneai schizofrenic, un lucru îl spuneai acasă și un alt lucru îl spuneai la școală sau la serviciu. Generațiile care au trăit transmit în continuare complexele și mai trebuie să treacă cîteva generații ca să se dezinhibe.
Dacă nu ar exista America, am inventa noi una
O.V.: Ce alte lucruri am mai moștenit din perioada comunistă?
A.P.: O grămadă de complexe și dincolo de astea, niște orgolii din astea ciudate, provenite din ce învățam noi pe la școală, că „am stat în calea contopitorilor”, „sîntem buricul pămîntului”. Nu e nici într-un caz așa! Pe de o parte sînt complexele, pe de altă parte sînt niște autosuficiențe, o formă de naționalism ciudată, care se bat cap în cap. Noi oricum ne credem cei mai tari, dar sînt atît de multe încît eu îmi dau seama și în comportamentul meu de niște lucruri care pleacă de acolo, din cei 11 ani pe care i-am trăit în comunism. Sînt niște lucruri care s-au format acolo și de care nu voi mai scăpa, probabil. Uite, fricile pe care le am și pe care nu ar trebui să le am, o anumită nesiguranță, acel self-esteem (n.r.: stimă de sine) care nu a fost cultivat și pe care îl are orice copil american, pentru că i se insuflă de mic. America e oricum țara self-esteem-ului, acolo chiar poți să crezi la un moment dat că acum ești angajat la o benzinărie și peste cinci ani devii Quentin Tarantino sau oricare alt mare regizor. Poți să îți împlinești un vis pentru că ești astfel educat. Noi nu avem încredere în noi, nu știm foarte bine ce vrem, împrumutăm de afară tot felul de lucruri care ni se par nouă cool, pornind de la conduite în firme și tot felul de mijloace despre care nu știm mare lucru, cu ce se mănîncă, dar tot le împrumutăm. Am mai moștenit și vraiștea asta, lipsa unor repere, nu avem un sistem de valori. atît timp cît o să ajungă niște vedete de carton repere pentru poporul român, înseamnă că nu putem să facem nimic.
O.V.: Non-valorile despre care vorbiți sînt un însemn al trecutului? Nu pot fi aplicate deloc în prezent?
A.P.: Nu, sînt niște rămășițe pe care le purtăm cu noi și de care nici nu ne putemz dezbăra, dar nici nu le putem înlocui cu altele, pentru că nu le avem.
O.V.: Vă raportați mai înainte la America. Ce s-ar întîmpla dacă, într-o bună zi, America nu ar mai exista?
A.P.: Ei, ne-am găsi noi o America a noastră, adică e America la modul generic. Atunci era visul cel mare să ajungi să te realizezi în America. Dacă nu ar exista una, am inventa noi una, adică un loc de peste mări și țări unde este mult mai bine decît la noi, unde ți-e mult mai ușor să faci ceva cînd ai putea să o faci la tine acasă. Dar nu o facem. Atît de puțină încredere avem în tot sistemul ăsta din România. Și aici nu e neapărat vorba de cel politic, este un sistem de a trăi, că, de fapt, și politicul pornește de la lucrurile mici, de la o ședință de comitet de bloc, care seamănă perfect cu o ședință de Parlament, nu e nici o diferență. Cred că ar fi foarte trist dacă nu am avea la ce să ne raportăm.
O.V.: E de-ajuns un singur zbor în jurul lumii pentru a ne vedea mai bine în oglindă?
A.P.: A, în carte (n.r.: „Un singur zbor în jurul lumii”), din cîte îmi amintesc, era vorba despre doi pescăruși care erau prieteni și care au plecat, voiau să călătorească foarte mult și la un moment au zis „gata, ne rupem de prieteni, de familie, de malul nostru, de țărmul nostru și mergem să facem o călătorie în jurul lumii”. Acesta era de fapt un pretext de a se întoarce acasă. Călătoriile sînt necesare pentru a te cunoaște, dar la un moment dat trebuie să ai un țărm al tău, un cuib în care să te întorci. Întîmplător a fost aleasă povestea ca titlu, sînt unele la care țin mai mult și care au un alt substrat. Una dintre ele ar fi aceea despre un popor de păduchi din capul unui copil unde s-a dat cu gaz, s-a pornit exterminarea păduchilor și ei au început să migreze și au ajuns după aceea pe spinarea unui cîine. Acolo puricii îi priveau de sus și ăștia s-au dus pe un alt cap, dar nici acolo nu au rezistat. Morala era, de fapt, că nici un popor nu poate să trăiască parazitar. S-au întors acasă și au murit în cele din urmă, după ce și-au dat seama că erau popor parazitar și nimeni nu poate să trăiască pe spinarea altuia. Ăsta era sensul. Bine, poveștile sînt total neconvenționale și, în general, personajele sînt inspirate din lucruri mărunte și din obiecte însuflețite, insecte, plante, lucruri pe care nu le observi, dar de la care ți-ai putea imagina ceva și ai putea face multe analogii legate de lumea noastră, a oamenilor.
O.V.: De ce sînt poveștile alea dulci-acrișoare? Nu ar trebui să fie doar dulci, pentru copii?
A.P.: Păi, ele toate aveau și o duioșie, dar aveau și niște învățături așa care erau mai acrișoare, rămîneai așa cu o senzație, cu un gust dublu după ce le citeai. Aveau farmecul poveștilor clasice, dar aveau și o morală valabilă și pentru un adult.
Nu mai înghit poveștile cu Feți Frumoși
O.V.: Cine credeți că citește mai multe povești, adulții sau copiii?
A.P.: Eu cred că și copiii citesc, deși se spune că nu o mai fac. Uite, la suplimentul nostru „Dilematix” sînt foarte mulți copii care scriu mai bine decît mulți scriitori sau jurnaliști în viață și se vede că au lecturi în spate, și nu numai lecturi de best-seller-uri sau romane fantasy de duzină. Cred că citesc. Mie îmi plac cărțile care se adresează și unora și altora, cum ar fi „A Coyote Columbus Story”, de Thomas King pe care o citești și cînd ai zece ani, sau „Alice în țara minunilor”, este cel mai bun exemplu, pentru că o înțelegi la fiecare vîrstă altfel. Bine, nu mai înghit poveștile cu Feți Frumoși, basmele clasice, vor ceva mai modern. Fantasy-ul a prins foarte bine, lumi imaginare, vrăjitori, dragoni, multe dintre ele sînt foarte bine scrise. Eu citesc foarte multe fantasy-uri, multe dintre ele, deși se spune că este un subgen literar, pot să stea onorabil alături de cărți beletristice clasice. Sînt și mulți scriitori buni numai nu la noi. La noi sînt desconsiderate.
De fapt nimeni nu scrie fantasy, roman polițist, nu există subgenul, deși cred că dacă editurile ar promova și ar căuta editori s-ar cumpăra. Lumea e mai deschisă acuma. Uită-te cît de promovate au fost cărțile mele. De a doua carte am aflat că fusese publicată după jumătate de an, cînd apăruse în librării deja, „Miriapodul hoinar și alte povești”. Dacă nu te promovezi singur la un moment dat, nu obții nimic. Cînd am scris cărțile astea m-am gîndit la mine, să mă simt bine în momentul în care scriu, să scriu ceva care să mă facă să mă simt altfel, pentru că eram într-o perioadă în care toată lumea scria literatură foarte black, foarte ego și așa, cu scîrbă față de sistem, de viață. La un moment dat, am început și eu așa să intru pe panta asta. Mi-am zis că, pînă la urmă, pe cine interesează că mă duc la piața Ogor, că mă apucă depresia și mă întroc acasă și îmi tai unghiile? Și am evadat în povești pentru o perioadă destul de lungă de timp, dar s-ar putea să mă întorc la literatură pentru adulți, nu știu încă cînd.
O.V.: Credeți în poveștile alea?
A.P.: Da, foarte mult. Mai scriu, am mai strîns de un roman fantasy, de vreo patru-cinci ani și îmi tot doresc să am un an să îl pot să-l termin pentru că e mult de muncă și la un moment dat nu mai ai timp.
O.V.: V-ați imaginat vreodată că ați fi un personaj din poveștile dvs.?
A.P.: Din poveștile pe care le-am scris? Da, din romanul de care spuneam, pentru copii, e o fetiță care vrea să devină zînă, deși trăiește într-o lume în care zînele se mărită și devin neveste. Asta e cea mai mare dorință a ei. Ăsta e un basm modern, fantasy-ul. Ei, mai apoi ea le cunoaște pe adevăratele zîne, care nu sînt ceea ce și-a imaginat ea despre ele. Cred că aș fi fetița.
O.V.: Ce jocuri vă plăcea să jucați cînd erați mică?
A.P.: Păi mă jucam și singură, și cu alți copii. Singură, îmi imaginam tot felul de lucruri, pornind de la o pungă de pufarine îmi imaginam un popor de pufarini și alegeam regele pufarinilor cu soția, dar jucam și jocuri clasice, de-a v-ați ascunselea. Arunci nu erau jocuri pe calculator, jucam jocuri logice, luam de la Jeko „bunul Gospodar”, „Nu te supăra, frate”, dar erau foarte interesante. Se strîngeau toți copiii și jucau „sus-jos”, aruncau cu zarurile. Și colecționarul de timbre era un joc, și oracolele, era o lume mai nepervertită puțin, deși cred că și acuma copiii se joacă. Singura problemă este că se maturizează mult mai repede.
Noi ne jucam încă pe la 14 ani, ei de pe la zece ani încep să se gîndească la alte lucruri. La un moment dat, am predat niște cursuri de jurnalism la o școală particulară și aveam două grupe, o grupă era formată din copii de șapte-opt ani și una, din pitici de zece ani. Există o diferență fundamentală între un copil de opt ani și unul de zece. La opt încă aveau inocența aia de copil, își imaginau niște povești cu buburuze, cu ghiocei, pe cînd la zece ani voiau să facă o revistă despre cele mai celebre cupluri din clasa a patra și aveau un singur băiețel în grupă pe care toate fetele voiau să îl sărute și îl înghesuiau pe sub colțuri. Asta văzuseră ele pe la televizor, erau niște femei mici așa, și e destul de trist. Nu am încercat să mă impun în nici un fel în fața lor, că nu avea nici un sens, doar nu puteam eu sau altcineva să împidice calea asta de maturizare precoce. Doar că mă întreb, la 14 ani ce or să mai facă?
O.V.: Din ce cauză credeți că au loc schimbările astea în felul în care cresc copiii din ziua de azi?
A.P.: Păi părinții lor au mult mai puțin timp decît aveau ai noștri. Totuși, părinții noștri aveau programul ăla fix la care mai frecau menta, dar veneau acasă și se ocupau de copii. Acum, părinții sînt foarte ocupați, muncesc foarte mult și îi paseză bonelor. Bonele, la un moment dat, devin un model pentru ei și, ori sînt lăsați prea mult timp singuri, ori merg la școlile astea cu opționale la care stau pînă tîrziu și capătă ideea că nu mai are cine să se ocupe de ei. Un alt motiv este și toată informația asta la care au acces, că au Internet de la șapte ani. Sînt risipiți în toate direcțiile, nu pot să-și facă un sistem de valori foarte clar, iau și ei de bun cam tot ce aud. Dar asta este inevitabil, că trăim într-o eră informațională, pînă la urmă, n-ai ce să faci.
Pentru marele public, nici nu există presă culturală
O.V.: Cine credeți că citește presă culturală?
A.P.: Se pare că e în creștere acum, deși eu mă îndoiesc. Sînt oameni care sînt formați și cărora le-a intrat în obișnuință să cumpere o revistă culturală, dar se mai citește și din snobism, cred eu. Ăsta este targetul extins, mai nou, manageri cărora li se pare că este de bun ton și trendy să știe și ce se mai întîmplă în lumea culturală, să mai citească o dezbatere sau un articol de opinie din „Dilema”. Sînt și oamenii care au în mod direct de a face cu cultura, cei care sînt direct interesați și care aparțin cumva acestei lumi.
O.V.: Este adevărat că presa culturală este o Cenușăreasă a mass-mediei din România?
A.P.: Da, pentru că nu se investește în presa culturală. Este ca la televizor, că te întrebi ce e, oul sau găina? Sînt emisiuni proaste pentru că așa cere poporul sau le produc ei și poporul s-a obișnuit cu asta? N-am observat în ultimii ani că există cineva care ar dori să facă un brand dintr-o revistă culturală, să fie o chestie foarte modernă, cu articole vii, nu genul Jurnalul Cultural de pe TVR Cultural, care tot timpul te adoarme. Să creezi, pentru un eșantion format din 20 -30 de mii de cititori, că nu ai cum mai mult, o revistă de ținută. Uite, dacă eu aș avea un trust de presă în care locomotiva este un tabloid, știm că tabloidul ăla e doar o căruță de bani fiindcă are un milion de cititori, aș putea să îmi fac o revistă culturală, în care bag niște bani, dar am și o revistă de ținută. Astfel de oameni ar trebui să jongleze cu asemenea lucruri, cei care au bani și își permit luxul de a avea o revistă culturală. Dacă eu și cu tine ne apucăm să facem o revistă, o să o citească prietenii tăi și prietenii mei, pentru că revista aia o să arate cum o să arate și, la un moment dat, noi vom face altceva, pentru că nu vom cîștiga nimic din ea și o să fie tot la un nivel din ăsta foarte low.
Numai să își dorească cineva. Uite, se spune despre „Dilema” că este un brand, că ar fi unul pe care noi ni l-am creat singuri, nu ne-a ajutat nimeni. Adică, faptul că noi totuși am avut încăpățînarea de a ne face revista în continuare. Dar ar putea fi mult mai multe publicații. La 20 de milioane de locuitori, ar fi normal să fie zece reviste culturale de ținută. Și „Opinia” e un brand, un brand creat de niște oameni care au crezut în el. Dar la un moment dat ai nevoie și de niște bani ca să poți să continui un proiect de genul ăsta.
O.V.: Unde se poziționează cultura într-o ierarhie a modelelor de educație sau a formatorilor de opinie?
A.P.: Mai nou, fomatorii de opinie sînt cei de la televizor. Dacă nu apar pe sticlă, nu exist, cam asta e ideea, totul depinde de cui te adresezi. Acei 20- 30 de mii de oameni or să se îndrepte mai degrabă spre o revistă culturală de calitate decît spre un talk-show de la Realitatea. Pentru marele public, cred că nici nu există presa culturală. Nici nu contează pentru ei. Dar nu putem vorbi despre o moarte a presei culturale, ea este o prezență constantă, care se menține la același nivel. Din ’90 încoace, poate chiar atunci a fost o perioadă mai efervescentă, pentru că se cumpăra foarte multă presă, oamenii voiau să citească, dar în ultimii zece ani cred că e acea prezență constantă și necesară, nici prea mult, nici deloc, dar nici nu e o creștere.
O.V.: Unde te simți mai confortabil, pe pagina de cultură/opinie, a unui cotidian, sau într-o revistă de cultură?
A.P.: Cel mai confortabil mă simt la „Dilema”. Dintre toate locurile pe unde am fost, în televiziune m-am simțit cel mai prost. Acolo sînt cele mai mari boli. Reportajele erau OK, nu aveam foarte multe constrîngeri, dar mediul era plin de orgolii, oamenii cu care lucrai la fel. Erai mereu într-un stres de ăsta inutil pe care ți-l făceai și singură. Bine, erau și acolo niște reguli: trebuia să impresionezi bizonul, cum spunea producătoare emisiunii. Cel mai bine m-am simțit întotdeauna la „Dilema”, pentru că am putut să mă exprim, pentru că Dilema nu este doar o revistă culturală ci și una de opinie. Am putut să scriu așa cum îmi place și nu mi se pare o covoardă a scrie un articol. În rest, peste tot unde am lucrat, am simțit că o fac din obligație, pentru niște bani, și nu am scris din plăcere. Asta contează la un moment dat, să scrii și din plăcere.
O.V.: Cînd și pe ce post ai văzut pe ultimul reportaj TV?
A.P.: Păi mai sînt? Nu mai sînt. Era emisiunea aia, „Ochiul magic”, pe TVR1, dar nu știu dacă mai există. Nu se mai fac pentru că în ceea ce privește producția, reportajul implică costuri mai mari decît o emisiune de talk-show, unde ai o cameră, ca la OTV, chemi doi invitați și deja ți-ai făcut o audiență. În schimb, reportajele implică o deplasare, implică un timp mai mare de realizare și nu mai încîntă producătorii. Noi sîntem dominați de televiziuni comerciale, ei pot să își folosească banii într-un mod cît mai bun. Iar referitor la TVR, încă e foarte straniu ce se întîmplă acolo. Sînt foarte mulți care nu au ce face pe acolo, e mediul ăla bătrînicios. Postul ar avea mult mai multe succese și ar deveni un post mult mai viu dacă ar face ce s-a încercat la un moment dat, acu cîțiva ani, să se lucreze cu independenți, cu oameni externi. La TVR se folosesc resurse proprii, și în momentul acela nu apare nici un fel de competiție, ei sînt toți școliți acolo și toate seamănă între ele. Dacă s-ar încerca o descentralizare, dacă s-ar da afară jumătate din angajații TVR-ului și s-ar lucra cu cîțiva producători externi, că asta fac toate televiziunile publice din lume, ar mai avea șanse.
Chiar discutam zilele trecute cu cineva care e comission editor. Ăsta este un termen care în România nici nu este cunoscut. Este cel care lucrează cu diverși producători, film makeri, care vin cu cîte un proiect, un film despre gîndacul de colorado, de exemplu. Acești comission editori coordonează proiectul respectiv și normal că interesul acelui regizor, realizator este să fie un film bun, că el semnează filmul și e cu totul altceva, și apare o competiție, sînt mai multe proiecte. La TVR, singura încercare a fost pe vremea lui Tudor Giurgiu, el a încercat să creeze un sistem de genul ăsta și toată lumea s-a revoltat. De ce să plătească oameni din afară cînd noi sîntem aici, noi ce facem?
E singurul loc în care s-ar putea face niște schimbări, dar nu se fac. De ani de zile e una și aceeași. În Slovacia sau în Slovenia a venit, la un moment dat, în televiziunea publică, un director atît de radical, încît a dat afară trei sferturi de anagajați, a rămas cu o sută de oameni și practic a revoluționat postul. Dar la noi, ce să le spui, ei vor să iasă la pensie de la TVR, oamenii, ce le poți face. Și-au găsit un loc călduț, cu bani de la buget, și ce interes au ei să facă o schimbare? Leafa merge, noi muncim. Un exemplu mai bun de instituție defunctă decît TVR-ul eu nu pot găsi. Dar acum poate sînt prea dură.
***
„Calea lentă” a copilei „plină de premii”
Adina Popescu nu este adepta muncii de parcă ar fi „înhămată la căruță”. „Cred că nu trebuie să te forțezi să faci ceva la un anumit moment dat dacă nu o simți”. Acest principiu și l-a încălcat în perioada în care a fost angajată la Antena 1, unde a realizat reportaje în cadrul emisiunilor „Cutia Neagră”, „60 de minute cu Dana Deac” și „Cafeaua cu sare”. Cel mai bine a stat în fotoliul de la „Dilema” și „Dilema Veche”, pentru că „am putut să scriu așa cum îmi place”. Între timp a mai colaborat la „Evenimentul Zilei”, „Cotidianul”, „La Lettre Internationale” și „Plai cu boi”. Pentru o vreme, a evadat în lumea copiiilor și atunci a apărut volumul „Doar un zbor în jurul lumii”, iar recent i-a portretizat pe ultimii ortaci de la mina de uraniu „Avram Iancu” din Ștei, în documentarul realizat împreună cu Iulian Ghervas, „Copiii Uraniului”.
Pelicula a fost premiată în cadrul Festivalului Internațional de Film Documentar „Astra Sibiu”. „Este foarte bună și plină de premii din media”, o recomandă psihologul Aurora Liiceanu. Unele dintre acestea fiind cele ale agențiilor ONU pentru mass-media în 2004, precum și distincția „Tînăr Jurnalist al Anului”, secțiunea Cultură.
Lina VDOVÎI
Adaugă un comentariu