Ioan T. Morar: „Mi-am pus o lentilă de distanță ca să văd mai bine ce se întîmplă în România.”

Ioan T. Morar s-a născut la 13 aprilie 1956, în Șeitin, județul Arad, și a debutat în literatură în anul 1981, cu volumul „Îmblînzitorul de metafore”. Este unul dintre fondatorii „Academiei Cațavencu”, iar pînă în 1996 a făcut parte și din echipa „Divertis”. A prezentat emisiunea de cultură „Lumea citește!” și a fost redactor-șef la TVR pentru o scurtă perioadă de timp. În 2010, a fost numit consul general la Marsilia, unde a rămas în funcție pentru doar un an. Din 2011 s-a stabilit în Franța, în orășelul La Ciotat, de unde continuă să scrie cărţi în limba română și să le lanseze în România.

Ați afirmat cîndva că nu faceți altceva decît „ficțiune în slujba adevărului”. Ce înseamnă asta?

Pînă acum, am scris exact acest tip de romane – despre fapte reale, înlo­cu­ind personajele, deci făcînd ficțiune. De pildă în „Lindenfeld”, personajul este fi­c­țional, dar problema deportării în Si­beria este o problemă cît se poate de serioasă ­și de adevărată, la care a fost com­plice și statul român, după cel de-al Doilea Război Mondial. În „Negru și Roșu”, o parte din personaje sînt in­ven­­tate, dar drama țiganilor care au fost u­ciși, prin trimiterea în Transnistria, este un fapt real. În „Sărbătoarea Cortu­ri­lor” personajele sînt ficționale, dar po­ves­tea se bazează pe un grup care a trecut prin toate acele schimbări sufletești, iar i­deea turnătorului se inspiră din perioada co­­munistă în care turnătorii erau chiar prin­tre noi. În acest sens am spus că fac „ficțiune în slujba adevărului”. Arta as­ta face. Este o ficțiune care întărește, cred eu, adevărul din realitate. Pe vre­mea mea, așa era; acuma… poate că e alt­fel.

Vi s-a întîmplat vreodată ca acest lucru să se întoarcă împotriva dumneavoastră? Adică vi s-a reproșat că „ficțiunea a fost în slujba minciunii”?

Nu. Mi s-a spus mai ales în le­gă­tu­ră cu cel de-al doilea roman, cu „Ne­gru și Roșu”, că nu era oportun să îl scriu, pen­tru că am abordat și subiectul „O­de­ssa”, un moment istoric foarte du­re­ros despre care nu s-a vorbit, nu s-a spus tot adevărul. Au fost ucise cîteva mii de evrei de către armata română, î­na­inte de Auschwitz, înainte de „so­lu­ția finală”. Toate lucrurile astea tre­buie spuse. Există un tip de contestatari ai Ho­locaustului care spun așa: „hai, dom­nule, că n-au fost șase milioane de e­vrei, au fost numai trei.” Deci șase milioa­ne n-au fost, am mai spus. Dar trei milioa­ne e o crimă OK. Așa și la Odessa, n-au fost 20.000 de evrei uciși, au fost nu­mai 5.000. Cu 5.000 ne împăcăm, e un fapt glo­rios al armatei române. „N-am u­cis decît 5.000, ne-am limitat la 5.000!” În sen­sul ăsta s-a întors împotriva mea. Și am fost acuzat că nu sînt patriot.

Asta pentru că locuiți în Franța? De ce ați ales să plecați din România?

În primul rînd am fost trimis în Fran­ța, la Marsilia, am fost Consul Ge­neral, iar cînd am fost schimbat, îna­i­n­te de terminarea mandatului, mi-am dat seama că plecasem pregătit su­fle­teș­te pentru patru ani. Am fost schimbat du­pă un an, dar sufletul voia să mai ră­mînă. Am decis să ne stabilim acolo din diverse motive. Am lucrat în mai mul­te locuri în același timp, în București, ce­­ea ce, în timp, a dăunat sănătății me­­le. De aceea am ales să stau mai depar­te, deoarece, pe de o parte, ex­­trăgîndu-mă din tumult, am putut să scriu, acesta a fost visul meu. Nu știu dacă e important ceea ce scriu sau nu, dar îmi înde­plinesc un vis, iar unii spun că de la dis­tanță lucrurile se văd mai bine. Poa­te că mi-am pus o lentilă de distanță ca să văd mai bine ce se întîmplă în Ro­mâ­nia.

Aveați posibilitatea de a alege orice loc din lume. De ce La Ciotat?

Pentru că e lîngă Marsilia, pentru că sînt francofon și pentru că știu fran­ceză. Nu puteam să mă duc în O­lan­da pentru că nu știu olandeză, și nici nu mi-am propus să învăț. Pentru mine su­dul Franței a fost un vis pe care l-am hră­nit de acum 20 ani, pe vremea cînd făceam vacanțele la prietenul meu Ma­rius, care era medic acolo și mi-am spus atunci că la pensie aici aș vrea să stau și să scriu. Iată că am ajuns aici înainte de pensie. La Ciotat este un oraș care a dat lumii cinematograful, primul film, „In­trarea trenului în gara Ciotat”, a fra­ți­lor Lumiere, a fost turnat acolo. E un o­raș la scară umană, cu 40.000 lo­cu­i­tori pe timp de iarnă, vara sînt 120.000. E un oraș în care se poate trăi atît estival, cît și iarna. E la egală distanță între Marsi­lia și Toulon, două orașe mari, și la 25 mi­nute de Aix-la-Provence, un centru cul­tural și universitar important. Sînt, de­ci, aproape de lucrurile care se în­tîm­plă în sudul Franței. E un oraș foarte fru­mos de care m-am îndrăgostit. Nu poți să întrebi de ce te-ai îndrăgostit de cineva, nu?

„Franța se cucerește între 12.00 și 14.30”

Cum a fost la început viața într-un orășel de provincie francez? Ați avut dificultăți în a vă adapta?

Nu. Pentru că pe de o parte, stă­tu­sem un an și cîteva luni la Consulat și știam și mersul autorităților, știam ce în­seamnă viața acolo de la românii care ve­neau la mine cu doleanțe. Aveam atît prieteni români, cît și francezi. Adică nu m-am parașutat acolo și am pornit să des­copăr relieful. Am optat în cu­noș­tin­ță de cauză. Sigur, trebuie să te obiș­nu­iești cu cîteva lucruri. De pildă, un lu­cru banal, dar e de zi cu zi – ești român și vrei să te duci la restaurant la ora trei, e închis. E deschis numai între 12.00 și 14.30, și dacă n-ai mîncat atunci, au revoir! Nu­mai în localitățile turistice, în se­zon, mai găsești deschis. Asta e Franța. Zi­cea un coleg într-o glumă că „dacă vrei să cu­­cerești Fran­ța, cucerește-o între 12.00 și 14.30, că nu e nimeni în nicio in­sti­tu­ție, poți intra să te instalezi oriunde.”

Ne-am obiș­nu­it și cu aceste obiceiuri, ne-am obiș­nuit cu un anumit fel de a mîn­ca al francezilor, mai sofisticat, dar, în același timp, mai sănătos decît la noi. Ne-am obișnuit cu tot ceea ce în­seam­nă raporturile cetățeanului cu au­to­ri­tă­ți­le. Fac parte dintr-o asociație culturală, A­mitié Franco-Roumaine, sînt cofon­da­tor al unui festival al limbilor latine, în La Ciotat, și sînt singurul romîn din a­cea grupare. Printre cei care susțin lim­­ba provensală, asociații catalane, spa­­­niole, portugheze, italiene, ne vom prezenta și noi cultura și țara pe 1 iu­nie. De altfel, vom avea și o altă ediție. Deci n-a fost greu. Pentru mine n-a fost greu, mai ales că mi-am dorit asta. Dacă m-aș fi dus obligat sau aș fi fost nevoit să iau calea exilului din diverse rațiuni po­li­tice, probabil că ar fi fost altfel. Dar noi am venit ca niște cetățeni europeni ca­re au dreptul să locuiască oriunde în Eu­ropa.

Ați fost Consul General la Marsilia pentru mai bine de un an dar ați fost schimbat din post chiar înainte ca orașul să devină Capitală Culturală Europeană. Aveați proiecte în acest sens?

Da, chiar de aceea am acceptat pos­tul. Eu nu sînt „diplomat de carieră”, iar în ultimii ani această locuțiune a deve­nit, pentru mine, nu foarte mă­gu­li­toa­re pentru că ascunde multe neajunsuri. Eu am venit din afara sistemului, mi s-a pro­pus să merg la Marsilia tocmai din perspectiva acestei Capitale Culturale. Începusem deja un proiect care impli­ca și alte consulate, dar n-am reușit să-l fac. Mai aveam un alt proiect, tot cultural, dar care nu ținea strict de ad­mi­nis­trația ­consulatului, în legătură cu re­cu­noaș­te­rea lui Jean Cassien, adică Ioan Ca­si­an, care e sfînt atît în Franța, cît și în Dobro­gea. Voiam să realizăm o placă me­mo­rială la mormîntul lui de acolo, dar nu s-a întîmplat nici asta.

Dar am lăsat, to­tuși, ceva în urmă. Am avut la șe­din­țe­le corpului consular ideea unei ex­­­poziții. Am propus celor 70-80 de consulate să organizăm o expoziție în care fiecare din­tre noi să aducă un pictor sau un sculp­tor, în fine, un artist din țara sa. I­deea a fost îmbrățișată de primăria Mar­siliei și am reușit să fiu prezent la pri­ma zi a expoziției – a doua zi am ple­cat din consulat. Mi s-a prelungit man­datul doar pînă în ziua aceea. Ex­poziția se numește „Consul’Art” și este în zi­ua de astăzi, la a șaptea sa ediție. Am lă­sat un mic semn în urmă. Unii dărîmă mun­ți, alții fac recorduri mondiale la salt cu parașuta nedeschisă. Eu am fă­cut un mic gest și sînt mulțumit că n-am stat cum stau mulți din oficiile diploma­tice ale României, așteptînd să treacă man­datul și să încaseze salariul.

Pentru mine, sudul Franței a fost un vis pe care l-am hrănit de acum 20 ani. Mi-am spus atunci că la pensie aici aș vrea să stau și să scriu. Iată că am ajuns aici înainte de pensie.

Vedeți o întoarcere la politică în planurile dumneavoastră de viitor?

Nu, n-am făcut politică și nici n-am de gînd să fac. Sînt prea bătrîn și, poa­te, prea rigid pentru asta. Am pro­bleme cu spatele, nu mă pot apleca prea mult (rîde).

Cum ați ajuns să fiți primul străin care să cîștige festivalul de poezie partajată, care are loc anual în La Ciotat?

Participînd! A fost o provocare pen­tru mine. Vorbesc franceza, scriu în franceză, am redactat acte în fran­ce­ză, dar să scrii poezie direct în franceză es­te o provocare foarte mare. Am fost invitat să particip de către conducătorul ce­naclului local, care era și pre­șe­din­te­le juriului ce reunea poeți din toată Fran­ța. M-am dus mai mult împins de soție: „Hai, du-te și tu că e aproape!”, mi-a spus ea. Eu locuiesc vizavi de me­diatecă, pe o stradă strîmtă, pie­to­na­lă. Practic, am traversat strada, am luat foaia de hîrtie, ni s-au dat rimele fixe și acrostihul „La Ciotat” pe baza căruia tre­buia compus totul. Am scris destul de repede, l-am întrebat pe președintele ju­riului dacă înțelege scrisul, și după 20 de minute m-am întors acasă. Soția, cînd a văzut că am venit așa de repe­de, a crezut că n-am făcut nimic și m-a întîm­pinat încurajîndu-mă: „bine că ai fost, e și asta o chestie!”

M-am dus du­pă-amiaza la decernarea premiilor cu spe­ranța la o mențiune, dacă nu sim­plă, măcar „pentru poetul cu limba ma­ter­nă ne-franceză”. Asta era așteptarea mea. S-au anunțat întîi premiile la ca­te­goria de limbă provensală, unde au par­ticipat niște bătrîni care mai cu­noșteau această limbă, apoi a urmat categoria ti­nerilor, iar apoi au urmat premiile „ma­ture”. O mențiune, premiul III, pre­­miul II, deja mă împăcasem cu ideea că mă­car participasem, cînd cel care anunța pre­­miile a spus „avem și o surpriză în is­toria concursului nostru, este prima da­tă cînd premiul I este cîștigat de un na­tiv de altă limbă decît franceza”. As­ta s-a răspîndit, pentru că La Ciotat nu e un oraș foarte mare. Am fost la un ver­nisaj o săptămînă mai tîrziu și, în timp ce mă prezentam unui vizitator, a­ces­ta m-a întrerupt „știu, sînteți poetul ro­mân”.

Ați ajuns o mini-celebritate, așadar.

Chiar așa! Eu mai frecventasem șe­dințele cenaclului, mai fusesem pe la tea­trul Eden, cel mai vechi cinema­to­graf din lume, adică eram cunoscut. Dar acum eram „poetul român”!

„Nu m-am rupt de România, ca dovadă îmi lansez cărțile aici”

Care este „cea mai tare” carte pe care ați citit-o și pe care ați recomanda-o tinerilor studenți?

Cartea mea de căpătîi, pe care am în­ceput să o citesc de trei-patru ori și nu am reușit să o termin decît ultima da­tă este „Iosif și frații săi” de Thomas Ma­nn. E o carte foarte grea, o carte ca­re are un parcurs inițiatic. Alături de ea aș adăuga „Despre eroi și morminte” de Ernesto Sábato, „Abaddon extermi­natorul”, de la același autor, „Darul lui Humboldt” de Saul Bellow, de fapt cam tot ce a scris Bellow. Dar dacă ar fi un cla­sament și ar trebui să aleg un loc în­tîi, ar fi cu siguranță, „Iosif și frații săi”.

Spuneați într-un interviu că nu urmăriți televiziunea românească, ci doar cea franceză. De ce?

Fiindcă urmăresc o televiziune ci­vi­lizată, în care oamenii nu își dau în cap, nu se jignesc, chiar dacă mai au și ei un post de acest gen, dar nu mă uit la a­ce­la. Urmăresc niște reportaje extraordi­nare pe care le produc cu mijloace ex­trem de costisitoare. Adică să îți per­miți să ții o echipă un an de zile într-un loc, pentru un reportaj de 50 de mi­nu­te, asta mi se pare un lucru pe care nu îl vom vedea niciodată în România. Și mă uit pentru că mă racordez acolo, și îmi țin tot timpul activ interesul pentru lim­ba franceză. Plus că ar fi complicat să mă uit la români. Și chiar dacă aș face as­ta, la ce să mă uit? Citesc știri din Ro­mânia, nu m-am rupt de acest loc, ca do­vadă că am venit să lansez o carte, scriu pentru români.

Ați avut o emisiune culturală despre cărți în trecut. V-ați întoarce pentru asta în televiziune?

„Lumea citește” se numea. Da, nu­mai pentru asta aș veni și aș turna cî­te­va episoade. Dar nu cred că se va mai fa­ce vreodată. Modul în care a fost scoa­să din grilă, modul în care a fost în­de­părtată spunîndu-mi că nu este locul ei acolo, deși a avut un rating mult pes­te așteptări, îmi confirmă această teorie. Pen­tru cei care n-au vizionat-o, emisiu­nea aducea la aceeași masă o vedetă, un fotbalist sau un cîntăreț, și un om de cul­tură pentru a vorbi despre aceeași car­te pe care o citiseră amîndoi. Cînd îl vezi pe Leonard Doroftei discutînd des­pre Jacques Prevert cu Denisa Co­mă­nes­cu chiar este o realizare. Sau cînd îl vezi pe Cristi Chivu dezbătînd cu Ma­rie Rose Mociorniță o carte a Ioanei Pâr­vulescu despre Bucureștiul de al­tădată, îți dai seama că se uită și cei care îl iu­besc pe Chivu și cei care o iubesc pe Ioa­na Pârvulescu și cei care nu mă su­portă pe mine. (rîde)

Sînteți stabilit în Franța, cunoașteți limba, vorbiți limba. De ce încă scrieți în română? De ce nu în franceză?

De la o anumită vîrstă e greu să te schim­bi. Adică dacă eu m-aș apuca să scriu în franceză, în capul meu aș scrie în română și aș traduce în franceză. Ma­rii scriitori români care au scris în fran­ceză, Cioran, Ionesco, Eliade, au a­juns la tinerețe acolo, plecați definitiv din Ro­mânia și și-au propus să scrie pentru ța­ra în care s-au mutat. Sigur, păstrăm pro­porțiile, nu mă compar cu ei, dar, com­parativ cu situația lor, eu am o si­tu­ație mult mai bună, pot să călătoresc, să vin în România ca să îmi lansez căr­ți­le și scriu pentru un public pentru care m-am obișnuit să scriu. Deși, cînd am scris „Lindenfeld” am zis să scriu o carte pe care să o înțeleagă și unul din Bordeaux, și unul din Osaka. Asta a surprins la „Lin­denfeld”, faptul că nu era încrîncenat în neaoșisme. E o carte pe care poți, cu o anumită viziune ci­ne­ma­to­gra­fică, nu aceea de care a dat dovadă filmul actual care s-a realizat, să o va­lorifici. Asta e situația! Nu mă mai pot schimba acum.

Ați spus că scrieți în așa fel încît să înțeleagă și cel din Bordeaux, și cel din Osaka. Cum v-a influențat asta scrierea?

Culmea este că m-am așteptat ca „Lin­denfeld” să fie tradus foarte repe­de, mai ales în Germania, pentru că vor­bește despre asta, dar am avut ghi­nion în contractele cu editurile și, astfel, a fost tradus „Negru și Roșu” în spaniolă. A apărut o cronică de o pagină în La Van­guardia, cel mai important ziar din Ca­talunia. Deci a avut un oarecare ecou pen­tru că e vorba despre țigani, despre drama lor, iar în Spania există o mino­ritate țigănească care nu este in­te­gra­tă întotdeauna. La lansarea de la Ma­drid a venit singurul europarlamentar ți­gan din Spania, un avocat, un om extraordinar, pe care Sentro Sefarad, din par­tea căruia a vorbit specialista în Ho­locaust numărul unu din Spania, s-a chinuit să îl invite de atîtea ori. De a­ceea s-au arătat foarte încîntați că a venit pentru că nu trecuse niciodată pe la ei nici invitat, nici de bunăvoie.

A fost pri­mul meu contact cu „celălalt public”. Te gîndești și îți proiectezi în minte într-un fel, dar cînd te întîlnești față în față con­stați că ai surprize. Au venit cîțiva cri­tici literari, cîțiva specialiști, dar au venit ci­titori și mi-au pus întrebări pertinente des­pre situația politică din România de atunci, m-au întrebat de ce personajul meu are această opțiune, și nu alta, iar la Barcelona la fel. Am avut două lan­să­ri, una la Barcelona și alta la Ma­drid. Atunci am cunoscut un alt public. Pu­bli­cul care citise traducerea, care nu era de aici, nu era familiar cu locul, și asta m-a înfiorat puțin. Pentru că te gîn­dești că vei fi tradus, că vei fi cunoscut, dar to­tul e virtual. În schimb, cînd în­tîl­nești în carne și oase pe cineva care zice că ți-a citit cartea simți o împlinire aparte. Am întîlnit o doamnă în Spania care mi-a spus că a citit cartea și în română, și în spaniolă. Înseamnă că i-a plăcut, nu?

De ce ați ales ca naratorul din „Sărbătoarea Corturilor” să fie un personaj negativ?

Personajele negative au fascinația lor. Înainte de a scrie cartea, m-am gîn­dit foarte mult la cine ar putea să fie pur­tătorul poveștii și, din mai multe mo­tive, am ales să fie turnătorul, pentru că el putea să demonstreze discursul du­blu, adică și ceea ce vorbea cu ei, și ceea ce scria în rapoarte. Am fost mul­tă vreme preocupat de această gîn­dire dublă care s-a răspîndit în România, în­că de cînd erai investit pionier: la școa­lă trîmbițai realizările partidului, iar a­casă bunicii înjurau colectivizarea. Cred că preocuparea asta m-a ajutat să stăpînesc bine această trecere de la lim­bajul fățarnic la cel scîrbit și plin de rîv­nă față de turnătoriile de la Se­­curitate.

„Am avut marea șansă să fiu acolo unde era umorul bun”

Schimbînd registrul, sînteți unul dintre fondatorii „Academiei Cațavencu”, însă în ultimele cărți abordați subiecte serioase. Ce rol mai joacă umorul în scrierea dumneavoastră, dacă mai joacă?

Aseară la lansare și la lansările de la Arad și Timișoara, cei care au vorbit des­pre carte au spus că mi-au găsit u­mo­rul acolo. Deci nu l-am pierdut, l-am pus la păstrare și sper să fie un umor ca­re să aducă aminte de umorul de al­tă­dată.

După 2011, presa „Academia Cațavencu” s-a destrămat, iar publicul a spus că „umorul Cațavencu” a murit. Ce însemna acest „umor Cațavencu”?

A existat, fără îndoială, un stil „Ca­țavencu”. Din păcate, din lupte po­li­ti­ce, din șicanări administrative, titlul „A­cademia Cațavencu” s-a în­de­păr­tat de colectivul publicației. El a revenit u­nui om care a cumpărat titlul, dar ca­re nu ne-a întrebat și pe noi dacă vrem să urmăm titlul. Nu l-am fi urmat, dar l-a cumpărat și l-a dat altor tipi care au spus „noi sîntem Academia Ca­ța­ven­cu”. Despre această impostură, acest a­buz, această preluare forțată a unui ti­tlu nu s-a vorbit destul în presă, în princi­pal pentru că noi n-am avut numai pri­eteni; am ciupit pe multă lume și cred că mulți s-au bucurat cînd s-a întîmplat asta. Ceea ce a mai rămas din spiritul „Ca­țavencu” sînt Octav Mardale, cari­caturistul care a dat amprenta ziarului, Viorel Moțoc, Doru Bușcu și ceilalți fon­datori care sînt acum la „Cațavenci”. A­colo e o parte din vechiul „Ca­țavencu”.

Mai urmăriți presa „Cațavencilor”?

Da, citesc, urmăresc, pentru că a­co­lo s-a întors Mircea Dinescu și ceilalți mem­bri ai echipei. Eu mă bucur că am făcut parte din trei centre de umor im­portante: „Ars Amatoria”, în care l-am însoțit pe Ioan Groșan, fondatorul gru­pului, în cîteva spectacole, apoi au ur­mat anii din „Divertis”, iar la sfîrșit în „Ca­țavencu”. Am avut marea șansă să fiu acolo unde era umorul bun. Poate că dacă eram singur n-aveam niciun u­mor, dar așa, în toate cele trei locuri am văzut ce înseamnă sinergia grupului în a produce umor, pentru că nu poți să spui că e umorul cuiva – e umorul u­nui grup. Este un mecanism foarte interesant de creație.

CNCD a amendat site-ul timesnewroman.ro pentru articolul despre iubita lui Liviu Dragnea. Vi s-a părut deplasată această amendă?

Despre libertatea presei am avut me­reu o preocupare, de altfel am și a­vut un proces care s-a rezolvat la CEDO și se numește „Morar contra România”. Este în portofoliul de studii de caz al U­niversity of Columbia, iar asta cred că spu­ne totul. Eu cred că este ne­dreap­tă amenda. Este, mai degrabă, vorba de dis­torsionarea unui mesaj. Pe de altă par­te, ceea ce am văzut la presa din ul­timul timp, este mentalitatea jurnalis­tu­lui, care crede că iresponsabilitatea es­te egală cu libertatea presei. Nu este așa. Tre­buie să fii foarte atent. Eu am avut ca ziarist 20 de procese. Le-am cîș­ti­gat pe toate, cu excepția unuia la care am fost condamnat la o amendă penală cu suspendare și cu plata cheltuielilor de ju­decată, care au fost 18.000 euro. Avo­cata mea a realizat un dosar pe care l-a prezentat la CEDO și am așteptat la rînd cinci ani, pentru ca un complet de nouă judecători din nouă țări diferite să îmi dea dreptate. Statul român a plă­tit „oalele sparte”, mi-a dat banii înapoi, cei 18.000 de euro, și am mai primit din partea CEDO și o despăgubire mo­ra­lă de 6.000 euro. Deci vorbesc în cu­noș­tin­ță de cauză; am cîștigat acele procese fo­losind liberta­tea presei dublată de res­pon­sa­bi­li­ta­tea informațiilor.

Dacă dezvelești puțin din lucrurile ascunse, ești dușmanul poporului. Aș scrie pe ziduri „libertate + presă = LOVE”.

Tot ce am scris se baza pe documente informa­te și, mai ales, pe ideea sacră pe care n-am mai auzit-o pomenită în ultimul timp, dreptul cetățeanului la adevăr și la informație – m-am folosit de acest lu­cru. Sigur că nu contează dacă un ac­tor are o viață desfrînată, dar cînd un om po­litic ascunde ceva în trecutul lui, ce­va cu care poate fi șantajat, acel lucru tre­buie dezvăluit. Nu îți permiți să dai gir unui om politic șantajabil. Lucru­ri­le ascunse care țin de aventuri, de o­bi­ceiuri aparte, la noi sînt taboo, dar în pre­sa din străinătate, se spun. A fost vo­tat un primar homosexual la Paris, u­nul la Londra, unul la Berlin, dar la noi nu, la noi se ascund, iar dacă tu dez­ve­lești puțin din lucrurile ascunse, ești duș­ma­nul poporului. Aș scrie pe ziduri „liber­tate + presă = LOVE”. Trebuie să res­pecți niște reguli, nu poți să faci ce te taie capul. Am văzut că cineva nu vrea să își înmatriculeze mașina pentru că el este o entitate independentă. Faptul că televiziunile au făcut un subiect din as­ta sau din faptul că unei „vedete” i se văd sînii, nu e presă, e bîrfă sleită. Dar, din păcate, presa a fost canibalizată de internet, rețelele de socializare au dat mul­tora senzația că sînt ziariști dacă sînt citiți. Trăim o schimbare de ape al cărei final nu cred că îl mai prind, deși îmi doresc să trăiesc mult.

Ați comparat Provence cu Valea Oltului spunînd că este „imaginea Paradisului proiectată pe pămînt”. Cum arată, așadar, Paradisul?

Eu am călătorit cu trenul prin via­duc­­te și am zis că este „ca Valea Oltului, dar total altfel”. Paradisul pe pămînt l-am întîlnit acum mai mulți ani în No­ua Caledonie. Acolo este, după părerea mea, Paradisul pe pămînt. Provence es­te o „ambasadă” a paradisului, un loc mi­nunat, cu o istorie foarte tentantă, în care totul te îmbie să citești, cu o na­tu­ră generoasă, cu măslini, cu vii, cu ma­rea, cu lavanda, cu rose-ul… (oftează) Si­gur, fiecare își imaginează Para­di­sul în felul lui. Noi ni-l imaginăm într-un fel, băieții care se aruncă cu avioanele în turnuri, în alt fel. Nu le invidiez para­di­sul – e de muncă la ei în Paradis. Noi ne odihnim, ne relaxăm, dar ei au 72 de per­soane care au anumite așteptări.

Lansați cartea „7 ani în Provence”. Cît înseamnă „7 ani în Provence”, în ani românești?

N-am o formulă, dar îți promit că mă gîndesc la una. Cartea face trimiteri culturale între „Un an în Provence” și „Șap­te ani în Tibet”. Eu m-am jucat cu titlurile puțin. A fost o perioadă care a trecut repede, poate mai repede decît da­că aș fi stat în România. Sigur a trecut mai lin decît în România, deci pot spu­ne că în România poate cinci ani îi sim­țeam ca șapte. La noi se dilată timpul; di­lată și „dilungă”, ca să mol­do­ve­ni­zăm puțin.

Mulți români plecați acuză dorul de țară. Se manifestă și la dumneavoastră?

Cînd vin în țară, și asta nu mi s-a mai întîmplat pînă să mă mut în Fran­ța, vreau și eu să mănînc sarmale, mi­ci, adică e o chestie, care îmi spune să îmi reiau legăturile gastronomice cu Ro­mâ­nia. Sînt în toate țările în care există co­munități românești, magazine ro­­mâ­neș­ti, dar, totuși, mă întreb, dacă stai de 20 de ani în Franța, de ce trebu­ie să bei numai Ciuc și Timișoreana? Adică te-ai mutat, au și ăia. E un fel de a nu te lă­sa prins cu totul. Și eu, cînd mă întorc, o să duc niște mezeluri afumate și o să fac o masă cu prietenii francezi, ca să îi îm­bii puțin, să le explic ce și cum e cu Ro­mâ­nia. Mi se întîmplă să visez că sînt în Bu­curești, dar mi se întîmplă să visez că sînt în Lugoj, de unde am plecat de a­tî­ția ani. Am fost profesor cinci ani în Lu­goj și, o dată la cîțiva ani, visez că in­tru în cancelarie și, de fapt, am și examen la matematică și n-am învățat, deși eu am făcut filologie, deci n-am nicio le­gă­tu­ră. Trecutul ne bîntuie și, uneori, ne scor­monește temerile și lucrurile ascun­se adînc, de care și noi am uitat.