Teribilism britanic

Cînd pînă și în autobuz sau la posturile de radio pe care le credeai cît de cît serioase auzi numai Lady Gaga și alte producții comerciale din spațiul american, cu greu reușești să găsești melodii cu care să rezonezi măcar trei minute.

Melodiile cîntate de Florence Welch nu atrag din prima, nu începe cu nici un vers bombă și nici nu are vreun Timbaland. Piesele sînt un mix straniu (și de data asta în cel mai plăcut mod cu putință) între britrock, acorduri de chitară clasică și acea agresivitate dată de punk.

Împreună cu „The Machine” a cucerit pentru prima oară topurile din Marea Britanie și, o dată cu apariția pe coloana sonoră a filmului „Jennifer’s body”, a intrat și piața muzicală de partea cealaltă a oceanului Atlantic.

Primul album – „Lungs” – a fost numit de criticii din Marea Britanie ca fiind unul dintre cele mai mature compilații ale lui 2009. Printre cele mai cunoscute piese se numără și „The dog days are over” care pare a fi o explozie de subgenuri muzicale, instrumente combinate miraculos (cine a mai cîntat la harpă și la tobe africane simultan?) și o voce care răbufnește brusc.

Această agresivitate lasă loc și unor note romantice împrumutate de la Sinead O’Connor sau Kate Bush. În „You got the love” sau „Cosmic girl” întîlnești o Florence care-și mărturisește dragostea în fața tuturor, fiind în stare să stea și-n întuneric pentru marea iubire.

Cele 13 piese de pe album formează un soi de creuzet muzical, unde o găsești pe tînăra pistruiată, trecînd de la angoasele teribile, la fericirea, cuprinsă în cea mai haotică formă.

George GURESCU