Patimile din Tomnatic

„În orice furtună se ascunde un diavol”. Iar Cătălin Dorian Flo­res­cu își învață demonii că pentru a a­jun­ge să descopere cîtuși de puțin din fru­musețea unei vieți pline, mai întîi trebuie să-și umple plămînii cu o gură zdravănă de umilință. „Jacob se ho­tărăște să iubească” nu e un ro­man cu ființe care-și povestesc viața și-și limitează existența de la un „de azi pe mîine”.

Cartea pornește de la istoria ta­tă­lui, Jakob, un necunoscut care mer­ge în satul bănățean Tomnatic, ho­tă­rît să-și găsească o soție și pregătit să înfrunte pe oricine pentru a-și asi­gu­ra un trai decent. Iar firul narativ se deapănă la fel ca și cel al suferinței la care sînt expuse personajele. Ast­fel, cititorul devine un călător prin timp, ajunge pînă la Caspar, pri­mul întemeietor al familiei lui Jacob și în pragul Războiului de Treizeci de Ani.

Creionat în două tablouri care se armonizează unul în celălalt, ro­ma­nul reflectă mai degrabă nuanțe de gri, fă­ră a face exces de alb sau negru, de re­prezentări ale „binelui” și „răului”. Se păstrează completă și imaginea o­mului ca ființă binară, capabilă precum Jakob, tatăl, să trădeze sau Ja­cob, fiul, să ierte. Nici imaginea co­lectivă, a satului nu este de neglijat. Pe pămîntul bănățean șvabii, lore­nii, sîrbii, nemții, francezii, ungurii și românii trăiesc împreună și se ajută re­ciproc, aceasta fiind legea nescrisă du­pă care se ghidează și cea care-i u­nește, întocmai unui legămînt.

Hotărîrea lui Jacob de a iubi nu e una bruscă, de care să-și dea sea­ma în vreun moment anume, ci vine na­tural, ca o adiere de blîndețe, de fă­gă­duință, de solidaritate de care dă do­vadă personajul principal. În ciuda su­ferinței și a pierderilor pe care le poartă înfășurate în jurul gîtului, ase­menea unui ștreang. De care te-ai a­ș­­tepta mai degrabă să atîrne, decît să fie lăsat liber, cu picioarele pe pămînt.

Cartea lui Cătălin Dorian Flo­res­cu nu rămîne la stadiul de croni­că a unei vieți, ci își poartă cititorul de-a lungul mai multor secole, într-o că­lă­­torie în timp foarte asemă­nă­toa­re cu o aventură europeană. E ca un ar­bo­re de familie care-și întinde ramu­ri­le pînă peste Dunăre, dar își păstrează rădăcinile bine înfipte în Banat.

Mădălina MORARU