Cine mută pămîntul pe brațe

1001 de chipuri Niciun comentariu la Cine mută pămîntul pe brațe 4

Pe Adrian îl apleacă durerea de s­pa­te din cînd în cînd. Simte cum îi poc­­nește cîte-o coastă și-o lipește, par­­că, la loc, cu-o atingere de pal­mă. Și zîmbește cu strungăreață, schim­­bînd piciorul pe care se sprijină. Por­­nim din dreptul magazinului Sel­gros din Nicolina și ne-nvîrtim o bucată de vre­me în cerc. Ar putea, spune el, să-mi explice cum stă treaba cu văi­le și ho­purile Iașului care ne stră­lu­ces­c sub o­chi în lumini de dimineață, de vre­­me ce-a terminat Facultatea de Geo­­gra­fie și Geologie. Însă i-a cam pie­rit pof­ta de poveștile pămîntului.

„Mi-am băgat, fără să vreau, în min­te, că pro­­babil mai mult de-atît nu pot”, și-și în­dreaptă mîna spre colțul mag­a­­zinului de lîngă care am plecat.

Lucrează de aproape un an a­co­lo, iar cînd își scria licența nu mai dă­­duse pe la facultate de ceva vre­me, fiin­dcă muncea. „Cică eu-s «o­pe­rator marfă», da’ am înțeles și fără să ci­tesc scrisul mic de pe contract că o să împing cutii de n-o să mai știu ce mă doare”, îmi spune și-și azvîrle pal­­ma în aer a lehamite. Acasă mai are un frățior, iar părinții i-au spus că nu-l mai ține norocul ca pînă a­cum. Că ar trebui să-și strîngă singur ba­nul ăla acru și greu de care pîn-acum s-au îngrijit ei. Și Adi a căutat, a în­tre­bat, a vorbit, s-a lăsat purtat prin bi­rouri și-a tras de oameni pînă a re­nun­­țat. „Crezi că n-aș fi vrut”, se în­tre­­rupe singur cu mîna dusă la gura și-o tuse acoperită, „să mă țin de trea­­­ba asta, să cercetez? Bani să iasă!”.

N-a fost dintre cei lipiți de băn­ci­­­­­le amfiteatrelor, nici „ultimul dr­a­c”, cum spune el. Dar cînd i s-a spus să a­­­­puce drumul banului parcă tot a tre­­­mu­rat ceva într-însul. „Cu ciudă s­pun că dacă aș fi gîndit oleacă mai re­­­pe­jor, acuma poate eram ceva mai sus. Poa­te chiar mai sus de de­po­zi­te, poa­te-mi scria altceva pe e­ti­che­ta din piept.” Îi citești și-n o­chi, nu-i pare rău că și-a trăit studenția, că a-n­­vățat sau că a cunoscut atîția oa­me­ni la ore, pe teren și ceva mai rar pe-a­casă. „Eu nu-s de la oraș. Mă gîn­dea­m astă-pri­­­măvară, cînd m-am an­gajat, că m-o zăpăcit Iașul ăsta de tot”, glumește Adi gîn­din­du-se la cei de-acasă. Își a­mintește că, fii­nd bă­ia­tul cel mare al casei, a în­ghi­țit în sec la multe din a­linturile pe care le pri­mea frățiorul lui, pe ca­re el le-a pierdut cînd a plecat la facul­tate. „Și-acuma, vor­ba ce­ia, îm­­pin­g vagoane”, rîde el, însă fă­ră a­mă­ră­ciu­ne în glas.

Se gîndește, cu-n strop de ironie, că n-o să plece degrabă, poate doar a­­tunci cînd banii o să ajungă. Dacă vor­­bește de frig ori de-un viitor în­tor­s pe dos față de viața lui de-a­cu­m, ridică din umeri c-o nepăsare naivă, op­timistă, nici el nu știe. Și deodată iar își duce mîna la coaste, zîmbește și face-un semn că trebuie să se-n­toar­­că la treabă. „Nu-i ca la tras în jug aici, dar nici ca la facultate nu-i.”

Anca TOMA

Autor:

Anca TOMA

Redactor-șef adjunct la Opinia studențească, student în anul al III-lea la Departamentul de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la UAIC.

Adaugă un comentariu

Etichete:

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top