Cu plecare din Nirvana

N-ai zice că sînt cîteva grade cu mi­nus afară și respirația îngheață în a­buri sticloși cînd vorbește Alex despre pri­ma lui dragoste. Glasul nu-i este iu­te însă din felul în care povestește des­pre ea răzbat dedesubturile palpitante a­le unei adevărate pasiuni. S-a în­tu­necat de ceva vreme și singurul adăpost pe care-l găsim e o cîr­ciumă friguroasă, un­de ne ames­te­căm printre scornelile gă­lă­gioase și triviale ale unor sfătoși aghesmuiți de ger și de vinurile fierte care vin și pleacă.

De loc Botoșani, cei cinci bă­ieți din trupa Scum ar vorbi cu a­ce­eași împă­timire cu care o face Alex Bal­moș des­pre ritmuri, dorul de re­petiții sau des­pre inspirația pe care o cu­leg de ici colo. Comun tinerilor de cla­sa a zecea care au început ceea ce pă­rea o un moft adolescentin cu nume en­glezesc străin părinților, a fost pasiunea pentru un instrument. „De fapt, de aici am și pornit, de la faptul că fiecare știa să facă ceva și încă bine”, își amintește Alex, amuzat de gîndul că pri­mul lui set de tobe au fost pernele de-acasă, cea mai silențioasă alternati­vă la bateria care avea, mai tîrziu, să stîr­nească multe bătăi în calorifer.

Ciocolata caldă de pe masă începe să resimtă vîntul rece ce fluieră prin geamul prea crăpat al barului bătrînesc în care ne-am găsit să spunem povești ti­nere.

Nici ei, cei cinci entuziaști din Scum, nu-și găsesc ușor adăpost după pofta re­petițiilor. Mai are Iașul cîteva săli prietenoase însă problema lor e faptul că au un chitarist și-un vocalist în Cluj, restul își duc facultatea în Iași și toți vin din Botoșani.

Ca să-și amintească de ultimul concert sau ultima dată cînd s-au văzut pe-o scenă, Alex scoate telefonul și-mi ca­ută o lămurire. „De obicei țin a­min­ti­rile plăcute pe-aici. Uite afișul – 14 oc­tombrie, era lansarea albumului Voo­doo, de la Trooper. Îți dai seama acum și tu…”, îmi spune el, cu unicul regret pe care-l are legat de trupa lor. În ultima vreme repetă în garajul lui Ște­fan, unul din chitariști, însă vecinii nu s-au declarat fani. „În principal eu repetam în subsolul tapetat cu cauciucuri și perne cît cuprinde, să nu se audă”, îmi explică toboșarul cu un zîmbet ce traduce însuflețirea cu care cîntă.

Unul din „politicienii” pamfletari de la o masă pleacă în saluturi să­nă­toa­se. Dar Alex nu-și uită gîndul și-mi măr­turisește că Scum nu e definit de un gen, ci mai degrabă luptă să de­fi­nească unul. „Noi sîntem mai mult alternative, pentru că ne plac trupe ca­re-l adoptă, dar culegem ce-i mai bun și din grunge, heavy metal, pînă la o­pe­ră”, îmi spune el cu încîntarea do­rin­ței de originalitate care-i încearcă pe toți.

Odaia tapițată cu cauciuc

Parcă nu-i sună bine titlul de „cover band”, deși începuturile lor respirau din greu a Nirvana. Convins că fiecare e deosebit în felul lui și asta se citește în muzica pe care o face, Alex e artistul acela care nu se vrea artist, deși tot ce spune e însoțit de reprezentații mu­te la cîte-o chitară sau un set de tobe nevăzut.

„Să știi să împaci publicul și asta ajunge să te împace pe tine”, spune el, ca-ntr-o rețetă neoficială a stării de mul­­țumire cu muzica făcută bine. Scum e un puzzle din toate punctele de vedere. Un mix de tonuri, de orașe, de spi­rite tari ce cred în instrumentele ca­re i-au ales pe ei și nu invers. „Lu­mea se-ntîmplă și n-ai de ales”, cîntau Lu­na Amară.

Așa e și cu muzica lor, ce-și aș­teap­tă, încă, vremea. Cînd lumea va fi pre­gătită să asculte pînă la capăt.

Anca TOMA