Inginerul literelor prăfuite

„Nici cărțile astea nu se vînd singure. E tot un meșteșug, dar mai gin­gaș decît ce făceam eu înainte”, îmi spune în timp ce aduce un vraf de cărți cu coperte mai lucioase din spa­­te. Deasupra noastră, în majuscule ne­gre, stă scris „anticariat”, iar căr­țile fac din toneta umbrită de crengi un cub de pagini îngălbenite. Nu știe ni­meni despre el că nu s-a născut și nici nu s-a școlit ca să citească de pe ultima copertă prețul unor volume mai bătrîne, unele, decît el. Domnul Mi­hă­ilă e inginer, a terminat Fa­cul­ta­tea de Construcții la speci­al­i­za­rea Căi Fe­ra­te, Poduri și Drumuri, în Iași și du­pă ce-l auzi spunînd asta, îi ur­mă­rești altfel mișcările pe deasupra pa­gi­nilor pe care le drămuiește atent. Cu îm­pătimirea și precizia lipsită de exa­gerări a unui fizician, anticarului îi pla­ce să-și așeze poveștile de viață și căr­țile de pe asfalt așa cum își construia planurile, în cre­ion, atunci cînd lucra la C.F.R..

Meserie la milimetru

Îmi spune că a văzut „multe frîn­turi în șinele românești, dar pe alea am reușit să le repar. Ruptura cea mai ma­re a lăsat în viața mea două bucăți greu de împreunat, dar nu imposibil”. Își amin­tește de cei 18 ani pe te­ren, cînd ajuns să cunoască multe din tra­seele căilor ferate ce traver­sea­ză ța­ra. „Nu aș păstra amintirile co­­pi­lăriei cu atîta drag cu cît le-aș sal­va pe cele din anii ăștia. Mi-a plăcut teribil, e­ram ca un copil cu schițele și eche­re­le în bra­țe”. Dar s-a îm­bol­nă­vit și du­re­ri­le de spate i-au fu­rat ultimii ani de me­serie.

Înalt, slab și adus de spate, domnul Mihăilă e-un om fără stare. Îi lip­sesc nopțile în care mecanicul în­săr­ci­nat să-i aducă de prin pustiu, unde aveau de reparat cîte-o șină, îi uita în frig și mîncau cîte patru-cinci dintr-o conservă apucată, în fugă, de-acasă. Dar nu se trezește cu regrete. A în­țe­les că nu se mai poate și, cu spinarea pocnindu-i la fiecare încovoire, s-a pus pe adunat pagini care altora le-a pri­so­sit. S-a agățat de carte ca de un colac de salvare și nu i-a mai dat drumul. „Nici n-aș mai avea de ce să mă țin. Ce-i drept, îmi sare ini­ma cît colo cînd mă mai cheamă in­gi­ne­rii de acum de la Căile Ferate, să-i mai sfă­tuiesc. Chit că strîng și numai un șu­rub, mă duc ca apucat”, îmi spu­ne amu­zat de propriile-i cuvinte. Îl în­­călzește gîn­dul că mai e nevoie de el, așa, aple­cat de durere și cu praful căr­ților pe mîini. Le poartă de colo-colo și le-nși­ră în fie­care dimineață altfel, meșteșugit. Cu nici un dram mai pu­țină răbdare și niciodată prea adunate sau prea disparate, ca un șurub bine strîns.

Anca TOMA