Între paranteze gastronomice
1001 de chipuri 28 ianuarie 2012 Niciun comentariu la Între paranteze gastronomice 2Dacă bunicile noastre mai măsurau din ochi praful de sare și aproximau kilogramul de carne pentru sărmăluțe cu pumnul, cînd vine vorba de cartea de bucate a unui vegetarian, fie el convins, fie mai tremurat în credințele lui culinare, mulți cred că nu-i loc de-un pas alături. Elena e de altă părere și la fel e și stomacul ei, vegetarian de ocazie.
N-are rost să o întreb dacă i-au înghețat mîinile. Deja stăm de zece minute pe banca asta și vorbim despre oscilațiile ei ovo-lacto-carnivore din ultimii trei ani. Fără o filosofie la bază, lipsirea de savorile cărnoase a fost o decizie ad-hoc pentru Elena, ca-ntr-o discuție cu sinele și cu ușa larg deschisă a frigiderului. Nu dintr-un moft, ci dintr-o căutare a unui „stil de viață sănătos”, a refuzat să mai muște din clătitele cu șuncă expuse pe raftul rece. Vorbind de sănătate, eu o să aprind o țigară”, îmi spune, recunoscînd de bună voie paradoxul.
Pe unii îi motivează obsesia slăbitului sau o rușine de sine după cîte-o masă cu variațiuni pe tema mușchiulețului de porc și-a mezelurilor. În rețeta lor se înscrie si ea, fără alte condimente cultural-religioase sau influențe din partea vreunor prieteni militanți pentru cauze nobile pro-animale. Renunțarea a dospit un an întreg, fără abateri și starea de bine a crescut, după legea cărții de bucate, ca un aluat bine frămîntat.
Dar cum nu s-a adăugat un cult al vegetarianismului cît cuprinde, noul stil de viață s-a mai lăsat și cînd să-l pună la cuptor, să se rumenească bine proaspetele convingeri, s-au strecurat tentații prin folia de aluminiu a tăvii cu legume. „Ar fi greșit să spun că da, sînt complet vegetariană și, eventual, să am pretenția unui apărător al animalelor, pentru că nu sînt. Deși mi-ar plăcea să ajung la un asemenea nivel în ce privește treaba asta, să cred în ceva mai mult, să mă motiveze ceva profund”, îmi mărturisește Elena, cu vinovăția unui copil care mai fură, din cînd în cînd, bomboane din cutia ascunsă pe raftul cel mai înalt din bucătărie.
Mirodenii cu două fețe
Din toate condimentele ce se presoară peste tocana de așteptări de la viața de vegetarian, i-au lipsit multă vreme pofta de-a călca strîmb și sentimental de sacrificiu. Însă cînd a lăsat studenția ori ocaziile speciale să-i intre în bucătărie și să-i completeze rețeta, au contribuit toate cu cîte-un praf din fiecare condiment interzis și stilul cel nou s-a frăgezit și, pe alocuri, s-a fărîmițat. Pe marginile tăvii cu legume s-au așezat tot mai des bucăți de pește și Elena a decis să nu se intituleze vegetariană, de frica ipocriziei, „că doar tot carne se cheamă”. „Eu nu vreau să fiu o Miss care își pune eticheta asta și-apoi spune că mănîncă numai carne de pui”, ține să-mi lămurească ea cu mîndria unui om conștient de ce pune pe masă.
Pînă la urmă, Elena își asezonează regimul cu de toate și cartea ei de bucate se editează la fața locului. Nu se încadrează undeva anume, nu se dezice de bunătățile bătrînești și, mai ales, cînd merge la cină, nu trimite anunțuri speciale cu pretenții semnate „un vegetarian”.
Anca TOMA
Adaugă un comentariu