Bilet pentru două roți

Spațiul din fața Casei Dosoftei a devenit loc de parcare pentru bicicle­te. Cîțiva oameni au lăsat soarele la ușă și au dat buzna în muzeu. Mi­roa­se a piatră veche, iar hărțile trasate de cronicarul Miron Costin sînt studiate cu interes. „Uite Moldova ce ma­re era, rușii ăștia au luat tot”, spune cu melancolie o bătrînă cu păr roșcat. Afa­ră se socializează, fiecare în ce lim­bă știe. Un tînăr înalt, blond și cu ochi albaștri privește timid în jur și în­cear­că să afle cîteva detalii despre vii­to­rul traseu. Lasă să îi scape printre buze cuvinte în franceză unei fete, iar ea îi zîmbește încurcată, semn că nu îl înțelege. O blondă echipată pentru ciclism îi sare în ajutor cu o fran­ce­ză clară. Pornim la drum către Casa Memorială „Otilia Cazimir”, iar cel mai fericit pare tînărul străin care nu se mai dezlipește de ghidul proas­păt cunoscut.

Slalom printre claxoane

Bicicliștii își iau cele două roți la plimbare pe șosea și împart ju­mă­ta­te de bandă cu șoferii. Un 28 cla­xo­nează sporadic, apoi mai des în spe­ranța că îi va împrăștia pe trotuar. Ale­xandra mișcă de ghidon ca o vră­jitoare care scutură globul de cris­tal pentru a afla viitorul cît mai re­pe­de. Se teme că dacă va merge drept, va in­tra cu roata între șinele de tramvai. Însă frica îi este luată din mers de un copil de cinci ani cu cască verde care pedalează energic. Mămica e me­reu pe urmele lui, cu cheile în mînă și aparatul foto la gît. „Cînd vom ur­ca Copoul, îl voi lua cu mașina. Nu cred că picioarele lui rezistă să urce atît”, mărturisește aceasta în timp ce ține privirea pe odorul care nu simte obo­seala. Un nene cu ochelari ține spa­te­le încovoiat și ne atrage atenția des­pre poziția corectă a șeii cînd panta es­te înclinată. Genunchii lui urcă și co­boară ca și cum părul alb nu e bi­le­tul de călătorie către bătrînețe. Nu es­­te atent cînd o doamnă trece pe lîn­gă el și rupe galant un trandafir săl­ba­tic de pe lîngă gardul Casei Me­mo­ria­le. Irișii care explodează de mov din cur­tea muzeului sînt loviți de mîinile tre­cătorilor care se înghesuie în cele do­uă camere. Mulți admiră stilul fe­mi­nin pe care îl emană Otilia Cazimir din pozele alb-negru de pe pereți. „E carnetul de membră a Uniunii Scri­i­torilor, nu de Partid”, ține ghidul să lămurească o tînără care se uită sus­picios la carnetul din vitrină aco­pe­rit de piele maro.

Nelimitați de geamuri și caro­se­rie, oamenii par să guste altfel na­tu­ra. „Parcă e mai frumos Iașul de pe bicicletă”, spune o fată în timp ce își concentrează mirosul pe parfumul florilor de salcîm. Pe Copou mirosul se transformă în cel de iarbă crudă. Pe pista roșie merg cîțiva pietoni ca­re se dau imediat la o parte cînd aud cîte un clinchet răgușit cu pretenția de claxon. Bicicliștii se amuză, iar fran­cezul îi zîmbește ghidului personal blond. Nu toți observă, căci o mînă de oameni imploră divinitatea ca traseul să nu se sfîrșească cu o fe­bră musculară.

sursă foto: Bike Addiction