În pod se fabrică poeții

„Ding, ding, ding” și la auzul clopoțelului toți care sîntem în sala din Pod-Pogor ne ridicăm și salutăm reluarea ședințelor „Junimea”, care acum două secole descoperea literatura noastră clasică. De Casa Pogor am auzit prima dată prin școala generală, cînd profesorul îmi preda despre boierul Vasile Pogor, ca fiind singurul a cărei casă era iluminată electric din întreaga urbe a Iașului. Cu gîndul la spusele lui și dorind să particip la momentele poetice de la ora de română, mi-am scos caietul de impresii din sertar și am plecat în căutarea viitorului Eminescu al țării.

Dau să intru în sală, dar mă izbesc de un tablou cu doi indivizi suferinzi, prinși în săgeți și sprijiniți unul de celălalt. Cîțiva pasionați de literatură s-au adunat deja. Vocile lor murmură ușor și se întrerup cînd clopoțelul auriu din mîna celui care ne va prezenta serata literară anunță începerea primei întîlniri a organizație acum numită „Junimea Nouă”.

Despre naștere, în cîteva versuri

Cînd „inima i s-a închis” și „sufletul i s-a împărțit în mii de suflete”, Elena ne-a spus că a simțit o durere dulce care a izbucnit din ascunzișul său. Ne-am speriat de imaginile sîngerii întîlnite în versurile primei poezii. Subțire și nu foarte înaltă, fata, studentă la Medicină, ne recită din creațiile proprii cu voce gravă, accentuînd pe alocuri stările de angoasă sau de bucurie. „Uite că tremură”, spune doamna în roșu din fața mea. Corpul tinerei, vădit emoționat se leagănă pe ritmurile rimei pînă la finalul reprezentației sale.

În Podul-Pogor, unde acum sînt scoase din caiete rupte frînturi din viața fiecăruia, „pe vremuri se aflau depozitate multe cărți franțuzești și nemțești aduse cu trăsura”, povestește din istoria locului prezentatorul evenimentului, un domn bine făcut, a cărui voce îmi amintește de tonul amintirilor lui Creangă.

Cei prezenți, așezați pe scaunele aranjate în formă de semicerc în jurul unui bufet improvizat, urmăresc acum poeziile lui Radu. Pentru el, lirismul înseamnă „Urletul nașterii” și „Vaietul facerii”.

Chiar dacă titlurile sînt bine alese, ascultîndu-i versurile, am avut senzația unei poezii reci, supuse unui univers lipsit de trăiri. Tînărul doctorand își citește zîmbitor creațiile chiar dacă „s-a izolat în stele”, iar criticul din sală afirmă răspicat că „aceste versuri sînt aruncate pe tarabă și date spre consumație”.

Același bărbat, un bun cunoscător al literaturii după cum se vede, îl îndrumă pe Radu să valorifice în scriitură limbajul său intim, că doar așa se naște adevărata artă poetică. El pune poezia sub blestemul metaforei și viața sub semnul poeziei.

Iulia CIUHU