100 de medalii împușcate sub universitate

Sala din corpul A al Universității „Alex­an­dru Ioan Cuza” l-a ajutat pe Ioan Săcăleanu ca, în patru generații de sportivi la tir cu pistolul cu aer comprimat, să ob­țină peste o sută de premii naționale și interna­țio­nale. Bărbatul nu își imaginează să fi trecut la rînd două zile fără ca, împreună cu elevii, să in­­tre în sala de antrenament pe care o folosesc încă din 1985. Și-a în­vă­țat fie­care student care i-a trecut prin mîi­ni să nu cau­te ap­re­cie­re. El însuși este ap­roa­pe convins că nu o vor primi. În schimb îi învață zilnic să caute, să facă orice cu mai mul­tă dedicație și, atunci cînd situația o cere, cu sacrificii. Așa au ajuns, pe rînd, cei doi băieți ai săi să des­chidă ușa ca­sei cu me­da­lii naționale și euro­pene aninate de gît.

– Sebi, ce-ai simțit cînd ai intrat pentru prima dată aici?

– Pasiune, domnule antrenor! 

– Ei, pasiune, prima oară te-a izbit mirosul de mucegai, altceva sigur nu.

***

Ușa sălii era legată cu sîrmă și lem­nul ei pătruns de carii, în 1985, cînd actualul antrenor, Ioan Săcă­leanu, și cîțiva membri ai Clubului Sportiv Politehnica, căutau un loc în care să poată exersa tragerile. Doar lui i-au în­găduit simțurile să intre în întuneri­cul încăperii, de unde zeci de șobolani fu­geau speriați spre ascunzișuri. Țesă­tu­rile dese ale păianjenilor erau negre de timp, iar locul nu ar fi arătat prea luminos nici dacă încăperea ar fi avut curent electric. Mucegaiul îmbibat în pereți făcea ca aerul să fie imposibil de respirat. Au plecat încrezători că, oriunde va exista un alt loc, oricît de rău, îl vor prefera pe acela. Dar în altă par­te nu au găsit spațiu. Descumpăniți, au fost nevoiți să se întoarcă aici. „Am stat pe semiîntuneric, în prima zi, co­co­țat pe o masă care abia se mai opin­tea în țîțîni și-am împușcat aproximativ treizeci de șobolani”, își amin­tește zîmbind antrenorul. Au urmat șase luni de zile de renovare și reame­najare pentru ca, abia apoi, tinerii prinși de virusul sportului să se poată bucura de o încăpere pentru antrenamente.

A avut multe nemulțumiri ca spor­tiv, „iar cînd ai asemenea frustrări vrei să le compensezi ajungînd antrenor”. Părinții lui Ioan Săcăleanu au fost deportați politic pentru că aveau în­cli­nații de dreapta, iar lui îi era in­ter­zis să părăsească țara, oricîte ore și-ar fi petrecut exersînd. Mai apoi, hazar­dul de a fi stîngaci i-a făcut de multe ori participarea la competiții imposibilă. Așa că a devenit ambidextru prin exer­cițiu. Îmi spune că la vremea respectivă era de neconceput ca un om să fie stîngaci și asta s-a menținut chiar și după căderea comunismului, iar mun­ca pe care a fost nevoit să o depună pentru a atinge un nivel compe­ti­țio­nal a presupus nenumărate sacrificii. Une­le le face și astăzi.

Nici ca antrenor nu i-a fost ușor să cîștige credibilitate. Își freacă mîi­nile, se încruntă, iar tonul și-l schim­bă, devine grav. „Există percepția asta că, dacă nu ai fost un sportiv de mare performanță, nici ca antrenor nu poți să ai succese cu elevii. Dacă am sta să analizăm, foarte puțini dintre cei din ale căror mîini au ieșit olimpici au avut și condițiile pentru a fi ei înșiși performanți. Pe mine frustrările m-au motivat să duc mai departe munca asta diabolică – pentru că pasiune nu mai e de mult.” Ambiția i-a fost, dese­ori, văzută ca îndărătnicie, ca povară. Dar el nu a resimțit-o așa. Și-a dedicat viața pasiunii care îl ține, zilnic, mă­car trei ore în sala de tir. În ti­ne­re­țe venea și duminica, dar acum e zi­ua în care face pauză.

Dacă diminețile iese, cu catalo­gul la subraț, din cancelaria unei școli din­tr-un sat de lîngă Iași, iar după amia­za îl găsim necondiționat antrenînd spor­­ti­vi la toate categoriile de vîrstă, seara Ioan Săcăleanu se duce la un al doi­lea loc de muncă, „de cînd ne-au tă­i­at din salarii toate sporurile și salariul de merit în plus, pe lîngă alea 25 la su­tă.” Îmi spune, încre­ză­tor, că o să reziste ritmului zăpăcitor, doi-trei ani de zile, timp în care speră să se mai în­drep­te lucrurile. Oboseala nu îl face mai puțin dedicat și este convins că, „dacă nu te gîndești la ea, ajungi să te e­du­ci, nici să nu o mai simți.”

„Aici nu doar împușcăm”

„Domnule antrenor, trebuie să schimb arma. Eu văd bine, dar ea se duce greșit cînd apăs”, îi întrerupe și­rul un copil, nu mai mare de 11 ani. „Nu-i nimic, ia-o pe a lui Sebi, dar fă zece minute pauză”. Oftează cînd Cătălin se reîntoarce la colegi, în sala de tir, și-mi face un semn discret cu mîna să mergem mai în spatele sălii și îmi șoptește: „Este în plasament familial, are zece ani.” Practică tirul de mai bine de un an de zile, „prima oară am văzut că tutorele nu se preocupa cum se cuvine de el, dar acum îi poartă mai atent de grijă. În situația lui mai este un copil, care astăzi nu a putut ajunge la antrenament.” Poveștile celor mici l-au impresionat într-atît încît l-au determi­nat să își de­di­ce o bună parte din tim­pul de dinainte și după antrenamente edu­­cîndu-i și în­vă­țîndu-i pe copii în­toc­mai ca un pă­rin­te.

Profesorul speră ca puștii să iasă campioni pentru categoria lor de vîrs­tă. Privirea îi surîde, iar ochii îi stră­lu­cesc atunci cînd îmi povestește cît de repede învață tinerii pe care îi coordonează, cu ce dexteritate își for­mea­ză deprinderi. „Aici e nevoie de in­te­li­gen­ță peste medie, iar ei au un potențial ex­tra­ordinar”, zîmbește încurajator băr­ba­tul. Găsește că în tir, este nevoie să fii pre­gătit psihologic, concentrat, izolat și, mai ales, atent. Iar automatismul do­bîn­dit prin ani de antrenamente trebuie folosit în acțiunile din compe­ti­ție. „La modul că dacă vine cineva și ți­pă lîngă tine să nu auzi, așa cum s-a întîmplat mereu în cazul spor­ti­vu­lui Alin Moldovanu (n.r.: campion oli­m­pic în 2012 la Pușcă cu aer comprimat de la zece metri). Care prin concentrare a fă­cut ca performanțele să fie aproape de neconceput.”

Se îndreaptă către o masă pe ca­re, pe lîngă diferite ustensile de trebăluit într-o gospodărie, patente, foarfece și tot soiul de cîrpe, markere sau pixuri, stau, unele peste altele, diferite ținte. O alege pe cea mai mică. „Punctul ăla din mijloc, de 0.3 milimetri în dia­me­tru, e decarul. Concursul constă în lo­virea acestui punct de șaizeci de ori de la zece metri.” Sînt șanse minime ca, dacă prinzi pistolul într-o menghi­nă bine strînsă, să poți obține performanța în măcar jumătate dintre cele șai­zeci de încercări. „Dacă arma se miș­că, la distanța de zece metri se amplifică de zece ori”. Precizia și antrenamentul pot să nu fie suficiente pentru performanță. Ele trebuie întotdeauna să fie însoțite de exerciții specifice pentru grupe musculare, stabilitate fizică cît și interioară. „Cînd sportivul apasă pe trăgaci trebuie să obțină cea mai bună linie de ochire. Imaginea trebuie să fie cît mai aproape de ideal la declan­șa­re. Împușcarea să te surprindă con­ști­ent.” Pentru cei care văd pistolul o continua­re perfect naturală a brațului, iar presiunea pe crosă (n.r.: atașament al pis­tolului, din lemn) se apropie de ideal, timpul nu se măsoară în luni sau ani, ci în intervalele de pregătire dintre com­petiții.

Îmi explică, pronunțînd rar și răs­pi­cat, că într-un sport în care precizia nu este suficientă, mișcarea trebuie ana­lizată, înțeleasă, întocmai ca durerea produsă de un ac, pe care trebuie întîi să o percepem în creier, fără a fi fă­cu­tă mecanic. Antrenorul este sigur că me­daliile, cele două, de la Londra, s-au datorat în mare parte hazardului. Pro­fesorul îmi explică cum, la o olim­pia­dă la care vin o sută de sportivi la pușcă, douăzeci sînt chemați pentru încurajare, „ca aceia din Africa de e­xem­plu, încă douăzeci sînt buni, alții douăzeci sînt foarte buni și ar putea oricînd face o surpriză, iar patruzeci pot cîștiga oricînd. Roboți. Perfecți. Ireproșabili.” Alin Moldoveanu exer­sează cîte cinci sau șase ore, zilnic. Din cei treizeci de ani pe care îi are, douăzeci sînt de experiență la tir.

Îngrijirea sălii, cot la cot

Bărbatul din fața mea ridică din umeri dacă îl pui să își imagineze per­formanță realizată fără sacrificii, iar convingerea lui este că „pasiunea se țe­se în jurul orelor de muncă, întocmai ca pînzele dese de păianjen care acope­reau cîndva sala de antrenamente, cea care, pentru mulți, a devenit o a doua casă. Locul nu este comparabil cu do­tările occidentale, în sala de tir pie­tri­șul ține loc de dușumele, iar vop­sea­ua scorojită, care acoperă atent meteh­ne­le lemnului depășit de vreme, tronea­ză ca un semn al grijii sportivilor, pentru care fondurile bogate întîrzie să apa­ră. „Domnul profesor Antochi Leo­nid ne-a ajutat să supraviețuim, cu bani de la minister, iar un mare procent din ce-am făcut aici a fost cu munca noas­tră.” Un specialist ar fi cerut prea scump. Îi mai ajută un instalator, an­ga­jat al universității care, în timpul li­ber, contribuie la reparații. „El dă­rî­mă, noi ducem afară molozul. Aici, o da­tă la trei-patru ani reapare mucegaiul”, îmi spune profesorul, cu naturalețea omu­lui resemnat. Speră ca, într-o lună de zile, locul să arate mai primitor.

Încăperea care ține loc de vestiar, depozit de arme și echipamente spor­tive, a adunat, în decursul anilor, bănci, cuiere și dulapuri, mese și scaune. Lîn­gă ușa care închide, la sfîrșitul progra­mului, pisoalele, stau lipite cî­te­va sfa­­turi, printre care „Nu uita să asculți”. După patru generații încheiate de spor­tivi și o a cincea de începători, Ioan Săcăleanu nu a uitat să glumească. Îmi explică natura grea a misiunii lui, „cînd copiii vin de la școală, după șa­se sau șapte ore, obosiți, iar eu trebuie ca zilnic să stau jumătate de oră înainte de antrenament, să vorbim diverse, să rîdem. Rîsul este cel mai ieftin tratament.” Zîmbetul îi lu­mi­nea­ză ochii încercănați, în timp ce își în­toarce privirea blîndă înspre sala de unde împușcăturile nu contenesc a se auzi, deși parcă tot mai rar. „Puteți să încheiați, e suficient pentru astăzi”, le spune copiilor din ușa încăperii. În timp ce elevii își pun armele în porturi, antrenorul îi privește mul­țu­mit. Spune apoi, șoptit, ca pentru sine: „De­geaba zice Ilie Năstase că el era dotat și a muncit mai puțin. Doar că munca pentru el era o distracție.” Așa și pentru cei mici, îi este greu să îi oprească uneori. Cătălin încă se mai aude îm­pușcînd.

Ambii băieți ai profesorului sînt sportivi la club. Vlad Săcăleanu, care se află la antrenament, nu se distinge prea tare de cei de la categoria ju­ni­ori, chiar dacă are douăzeci și patru de ani. Tir face de aproape jumătate de viață. „Este o formă de meditație mai modernă”, îmi spune în timp ce le dă sfaturi celor mici. „Motivația mea es­te să îmi întrec orice limită și să îmi în­ving orice frică. Lucru care încă nu s-a întîmplat pe deplin, dar concursul este o luptă cu tine în primul rînd.” Așa îmi vorbește campionul care s-a în­tors acasă cu nu mai puțin de douăzeci și cinci de medalii naționale în zece ani de tir. „Face sport, citește mult, nu mă­nîncă de șapte luni carne”, intervine mîndru profesorul care și-a urmărit copilul călcîndu-i pe urme. La categoria lui Vlad, Alexandru Saucă, co­legul său, a fost de două ori campion european. „Astea trei sporturi: scri­ma, șahul și tirul încă nu sînt înțelese. Nu la noi.” Antrenorul își pleacă  gîn­ditor privirea, în semn de durere. Dar el nu-și dorește recunoaștere. Pînă la ea, îmi mărturisește că realizarea su­premă o are atunci cînd, așa cum s-a întîmplat recent, îl sună după cinci-sprezece ani de cînd și-a încheiat ac­ti­vitatea, un fost elev și-i mul­țu­mește. „Pentru că l-am făcut om.”

Livia RUSU