Artiștii care n-ajung la clanța ușii
Povești fără timbru 26 noiembrie 2012 Niciun comentariu la Artiștii care n-ajung la clanța ușii 0Dacă ai lăsa să cadă o pană pe spatele Teodorei, s-ar duce în jos lin și drept ca o săgeată, fără să se poticnească pe vreo ridicătură anapoda, sau pe vreun inel mai cu moț care a ieșit din rîndul celorlalte. Trupul ei e ca o vioară simplă dar încîntătoare, iar picioarele-i sînt visul oricărei domnișoare, lungi și subțiri, precum cele ale balerinelor care fac jocuri de basm prin aer. El este rezultatul a cinci ani de cursuri de dans modern și contemporan, alături de profesoara Lucia Negară de la Palatul Copiilor din Iași. Și, în plus, de anul acesta Teodora este elevă la Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă”, iar pe lîngă cele șase ore de dans din Copou, copila stă pe vîrfuri și exersează balet alte zece ore la școală. Cu toate astea, nu a obosit. Și nici nu s-a gîndit vreodată să renunțe. Mai ales atunci cînd, la început fiind, „profesoara ne apăsa să se așeze mușchii și să ținem spatele drept”, pentru ca să se obișnuiască cu o ținută corespunzătoare, elegantă.
„Dansul pentru mine o să fie un al doilea job, pentru că o să mă fac medic veterinar”, mai șoptește Teodora, și mă îndeamnă să înțeleg că arta aceasta este pentru ea o distracție aparte, de care a învățat să se bucure de la prima repetiție. Și tot de bucurii și emoții deosebite îmi vorbește și atunci cînd își amintește că în prima zi din al doilea an „doamna m-a anunțat că am trecut de la începători la avansați, doar după ce lucrasem un an”. Teodora surîde cu poftă și-și admiră colegele. Urmează să înceapă ora, iar fetele deja repetă exerciții la bară. Ridică piciorușele în aer, le sprijină un moment de suportul de metal, după care fac salturi ca de gazelă. Îndată Teodora li se alătură, iar din mijlocul lor, ea este cea mai firavă.
Cum vor să-mi și arate ce au învățat, doamna le pune cîntecul pe care acum învață să execute dansul spaniol. Într-o clipă, fetițele dulci bat cu piciorul pași de flamenco, pe care îi meșteresc fluturîndu-și cu o mînă fustele lungi și bogate, și cu cealaltă evantaiul. Iar din ochii mici aproape izbucnesc fulgere. Sala vibrează și printre pocnete se mai aud cîteva indicații „Diana, spatele drept! Zîmbiți și nu vă grăbiți”. De fapt și Diana, o mogîldeață care rîde de cum intră în sală împreună cu mama, vrea să se facă balerină precum Teodora. „Eu cînd o să fiu mare o să merg la Octav Băncilă la Arte să fac balet, chiar dacă mama vrea să merg la Național sau la Eminescu”, îmi spune zîmbăreața și-o zbughește prin sala plină cu oglinzi într-un dans știut numai de ea, cu piruete și salturi sprințare.
O lume cu prichindei
După ce ies de la orele de dans, pe hol mă ciocnesc de o mulțime de părinți. Așteaptă cu sufletul la gură premiile pe care le pot cîștiga copiii la concursul de șah. Lîngă ușa de la muzică vocal instrumentală, doamna Raluca o așteaptă pe Carla, fiica ei, să iasă de la repetiții. „Azi exersează colinde, iar eu o aștept ca să o schimb și să o duc la dans pentru că la fix încep și acolo cursurile”. Fetița ei are șapte ani și de la cinci își strunește vocea ca să ajungă pe podiumuri. Și îi place atît de mult ce face, încît oricît de toropitoare ar fi vara, copila se ferește să mănînce înghețată foarte rece și o lasă puțin la dezghețat, iar iarna se ascunde de frig ca să nu-i atingă corzile vocale. „Cel mai greu nu ne este cu banii, ci cu timpul, pentru că mereu trebuie să fie cineva cu ea, la repetiții sau la concursuri. Eu, tata sau bunicii.”
Dar și bucuriile sînt pe măsură, iar Carla anul acesta a primit primul premiu I, național, din cariera sa. De atunci și sora ei de patru ani „zbîrnîie că vrea și ea să fie artistă. O mai lăsăm un pic și de la anul, începem ore și cu dînsa”. Cît povestim, înăuntru, Carla împreună cu alți prichindei cîntă „Iarna” pe care o știu de la Nicola, iar la final, un căpușor cu cosițe iese un minut și se îndreaptă către bătrînica sosită de la biserică „bunica, am terminat da’ mai stau cinci sau zece minute cu fetele”.
Iulia CIUHU
Adaugă un comentariu