Bărbatul bîntuit de chemarea penitenciarului

Claudiu și-a văzut jumătate din viață de după zăbrele și chiar dacă necazurile l-au urmărit mereu își asumă toate greșelile pe care le-a făcut. Nu a avut timp să copilărească, la fel cum au făcut-o alții. A început să muncească la cărat moloz sau la dat materiale la mîna mese­ri­așilor încă de la zece sau unsprezece ani, iar părinții nu l-au mîngîiat și nu i-au spus cuvinte frumoase cînd avea nevoie. Îi scuză acum pentru că „poate ăsta era felul lor de a mă pedepsi pentru poz­nele pe care le făceam”. Nu s-ar întoarce între pereții ferecați cu gratii, însă nevoile îl mai fac să suspine după patul dintr-o celulă, după mîncarea și țigările care nu-i lipseau niciodată înăuntru.

Prima condamnare a primit-o la vîr­sta de șaisprezece ani și opt luni. Are clar în minte fiecare moment ca­re l-a adus între pereții puș­că­rii­lor. I s-au dat un an și opt luni cu școală, pentru că era minor, dar a refuzat cur­surile de specializare și a mers di­rect în penitenciar. Întîi a fost închis pen­tru furtul dintr-un depozit din Bra­șov. Claudiu se furișa noaptea îm­pre­u­nă cu prietenii și „colegii săi de fap­­tă” în Intreprinderea de Auto­ca­­mi­oane printr-o gaură de aerisire la­tă cît să le încapă umerii. De a­co­lo lu­au piese de automobile pe care le vin­deau. Împingeau și douăzeci de ki­­lograme de fier prin spărtura care a­bia îi lăsa pe ei să treacă. „Luam vi­brochene, arbore cotit de la ca­mi­oa­ne. Le luam noi nouțe și le du­ce­am pe toate la fier vechi, direct în cutie. Nu știam noi ce erau. Eram copii, niș­te kinderi”, spune Claudiu cu re­gret, apoi trage cu nesaț din țigara care stă­tea să se stingă. Cel care știa însă ce sînt fiarele împachetate în cutii era bărbatul care le cumpăra marfa. Ni­ci nu îi mai punea să descarce piesele din căruță, ci cîntărea direct atelajul plin și le dădea bani și pe greutatea lui, cu tot cu a cailor.

Au reușit să facă cîteva transpor­turi, iar drumul nici nu-i mai in­te­resa. De aceea au fost prinși în tim­p ce mergeau cu lucrurile furate în vă­zul tuturor. Erau pe autostradă, pe mij­loc, chiar pe zona care desparte ce­le două sensuri de mers cînd i-a o­prit poliția. Tot pe acolo făcuseră și celelalte drumuri, dar acum nu au mai avut noroc. „Știi cum se zice, ul­cio­rul nu merge de multe ori la apă”, spu­ne cu un zîmbet trist bărbatul mi­cuț ca­re nu pare a fi trecut de douăzeci și cinci de ani. Cînd a ajuns în „jun­gla cu gratii” a trebuit să țină piept in­timidărilor care veneau din partea ce­lor care aveau deja vechime în ca­mera cu paturi suprapuse și ză­bre­le la geamuri, însă a rezistat. „La pîrnaie nu trebuie să dai niciodată un pas înapoi, iar eu nu m-am lăsat căl­cat în picioare. De asta am și fost tăiat cu brișca de cîteva ori”, îmi zi­ce acesta senin.

Vocea îi este perfect calmă. A vă­zut atîția oameni înjunghiați că propriile răni nici nu-l mai mișcă. „A fo­st unul decapitat în fața mea, și to­tul de la o țiplă de cafea din care fă­ceai două sau trei cești. Mortul a fu­rat cafeaua ca să ia țigări, iar ce­lă­lalt pentru că s-a simțit luat de fra­ier a scos brișca de la saltea și i-a re­te­zat gîtul dintr-o lovitură.” Se op­reș­te pentru o clipă și întoarce pri­virea par­că ferind-o de amintirea ce i s-a re­vărsat în minte. Nici acum nu-i vine să creadă că a fost martorul u­nei a­se­menea fapte. „Nici nu știam dacă sînt de fapt acolo și dacă e adevărat ce văd. Nu doresc nimănui un a­se­me­nea șoc.” Glasul i-a pierit și a­proa­pe vorbește în șoaptă. Se op­reș­te din povestit pentru cîteva mo­men­­te apoi își face iar curaj să reia fi­rul amintirilor.

Dorul de casă – cel mai dur torționar

A doua condamnare a primit-o în ’97 pentru jaf și tentativă de omor. Mun­cea, dar banii abia îi ajungeau să se întrețină și să plătească gazda, ca­re era o mătușă de-a sa. „Mă pre­sa mereu femeia să-i dau banii și să-i dau banii, iar mama de rușine îmi spu­nea la fel. Atunci de disperare și pen­tru că eram un pic băut am zis că a tre­buit să fac ceva.” Victimă i-a că­zut un bărbat trecut de patruzeci de ani. Al­coolul l-a făcut să crea­dă că o­mul de la masa alăturată are ba­ni. După ce l-a înjunghiat cînd a­ces­ta s-a o­pus ja­fului a realizat că vic­tima sa are doar 475 de mii de lei în portofel. „Du­pă ce am primit foa­ia cu sen­tin­ța și am văzut care e pe­deap­sa am în­ceput să rîd, dar nu era rî­sul meu”, își amintește Claudiu. Nu în­țelegea cum a reușit să ajungă la o a­se­me­nea condamnare și își re­pe­ta mereu, ca pentru sine, pentru a se con­vin­ge, anii pe care îi are de pe­trecut du­pă gratii.

Totuși a continuat să lupte și me­reu s-a descurcat în penitenciare­le prin care a trecut. A vizitat 13 puș­cării în cele trei condamnări ale sa­le și petrecîndu-și aproape ju­mă­ta­te de viață după gratii a ajuns să cu­noască încăperile în care deținuții își duc pedeapsa mai bine decît își știe propria casă. Pînă și pe cadrele ca­re îl supravegheau i-a făcut par­te­ne­ri de afaceri. „Nu cădeau toți, dar u­nii, poate fiind strîmtorați financi­ar, erau de acord. De exemplu cei mai mul­ți bani îi făceai de la telefoane. Gar­dianul primea cîte o sută de eu­ro pe telefon, iar banii erau transferați de afară în contul soției, a mamei sau cuiva din familia lui ca să nu bată la ochi”, îmi explică Claudiu fiecare pas al tranzacției. Mai departe telefoa­nele ajungeau la deținuți și cu pai­sprezece sau cincisprezece mili­o­ane, bani virați tot de afară în contul familiei celui care le vindea. „Se învîrt mulți bani la pușcărie și cred că asta e una din cele mai profi­ta­bi­le afaceri din România. Interlopii ca să-și vadă de afacerile lor dau dreptul la director, la gardieni. O duc bi­ne și interlopii, trăiesc și gardienii”, îmi spune bărbatul ca și cum i se pare normal totul. A trăit prea mult timp a­colo pentru ca realitatea aceasta să-l mai poată mira.

Cel mai rău pentru deținuți era do­rul de casă, de familie și de prie­te­ni. Nu era seară în care să nu se în­trebe ce fac ai lui, să nu vadă în fa­­ța ochilor chipul mamei sale sau să nu audă aievea glasurile celor a­pro­pia­ți. „Cei mai năpăstuiți erau de­ți­nu­ții care aveau acasă copii, ne­vastă și griji. Era unul săracul ca­re a căzut pentru o faptă din asta mai u­șoa­ră și era însurat de două luni. Pî­nă nu a ieșit, el nu a fost om. A fă­cut cărare cît s-a plimbat dintr-o par­te în alta a camerei”, spune cu un of­tat adînc bărbatul.

Zilele mereu erau lungi în în­chi­soare, iar orice lucru care îi fă­cea să se simtă liberi era prețuit și că­utat. „O țigară din aia de la weed shop se dădea cu opt sute de mii și erau destui care să le cumpere”. Al­co­olul era și el prețuit și îl făceau chi­ar la ei în cameră din fructele pri­mite la vizite. „Puneam într-o gă­leată de asta de var lavabil de două­ze­ci de litri fructele, zahărul, iar droj­dia o primeai băgată de afară de ci­ne­va într-o țigară dintr-un pachet ca­re apoi era resigilat.” Nu erau în­gri­jorați de miros. Aerul închis din ce­lulă și cîteva bețișoare parfumate sau un parfum de cameră acoperea mi­rosul de fermentație. Suspendau apoi un castron deasupra fructelor, iar deasupra lui puneau un ciolofan pe care turnau apă rece, iar un fier­bă­tor era sursa lor de căldură. „Ăla era cazanul nostru, că noi așa îi ziceam”, rîde parcă în sughițuri Cla­udiu, apoi duce țigara la gură cu mîna de la care și-a pierdut două din degete.

I-au fost tăiate în timp ce lucra la Vatra Dornei la un gater. Fusese e­liberat după a doua faptă și a căutat să-și facă un viitor afară. Lucra deja de mai bine de șase luni acolo, iar în­tr-o seară, după ce a oprit freza a ui­tat că ea se mai învîrte încă pentru un minut și a vrut să curețe ma­și­năria de rumeguș. „O dată am dat, așa usor, cît să zboare talașul și nici nu am văzut cum mi-au sărit de­ge­te­le”. Accidentul în care și-a pierdut o parte din mînă, ca și toate lu­cru­rile rele care i s-au întîmplat i se par acum un vis. În ciuda ne­ca­zu­ri­lor care i-au brăzdat viața a prins mai multe meșteșuguri, iar acum știe să fa­că o casă de la temelie pînă la a­co­periș, dar cu toate astea nu și-a gă­sit mereu de lucru.

După mai bine de un an și ju­mă­ta­te de la accidentul de la gater, pe­ni­tenciarul l-a chemat iarăși. „Eram tot la Vatra Dornei și pentru că era frig nu găseai nicăieri de lucru, nici în construcții, nici la lemn. Dacă e­ram singur poate nu făceam nimic chiar da­că eram în nevoi, dar anturajul și pri­etenii m-au convins”, se scuză băr­batul. De data asta a spart un ma­ga­zin din centrul orașului aflat pe ma­lul Bistriței. „Am furat pînă și pi­u­li­țele pentru drujbă. Nu a mai ră­mas ni­mic în magazin. L-am lăsat ca pe­n­tru văruit”, își amintește Cla­u­diu, în timp ce desenează cu vîrful unei ți­gă­ri în scrumiera de pe ma­să. Nu o spu­ne cu mîndria celor ca­re nu-și re­gre­tă fapta, ci cu rușine. Din cauza spa­rgerii a mai pierdut trei ani din via­ța sa după gratii.

Șobolanii de pe paturi

Își amintește cu groază de con­di­țiile din penitenciar și de supra ag­lomerația de acolo. „În Botoșani cît am stat doar pe secțiile unu și doi erau cîte un om la pat. Ei aveau și co­voare pe jos, și mobilă. Acolo mer­ge­au mereu străinii cînd vizitau puș­căria”, îmi spune acesta resemnat. La el însă au fost și șaptezeci și cin­ci de oameni pe cincizeci de pa­tu­ri, iar betonul de pe pardoseală era atît de fărîmat încît mereu te îm­pie­dicai dacă nu erai atent. „Dacă tre­buia să mergi la baie aveai cu ti­ne două sticle de plastic din care bă­teai ca să fugărești șobolanii. Erau cît o mîță de mari și dacă nu te gră­beai să-ți faci repede treburile tă­bă­rau pe tine”, spune cu groază Cla­u­diu, a­poi se scutură și strîmbă din nas a re­pul­sie. Au fost deținuți care au fost muș­cați de chiriașii nepoftiți ca­re urcau prin canalizare, iar nimeni nu a fă­cut nimic să oprească invazia „chi­ță­i­toa­­relor”.

E obosit după o zi de muncă în ca­­re „a întors la betoane”. Înclină ușor paharul în care mai era o înghițitură de „Săniuța” și pare că nu are curaj să-l dea peste cap încă. Țigara i s-a s­tins deja între cele două degete cru­țate de freza de la Vatra Dor­nei, iar fața-i lipsită de orice expresie. Of­tea­ză ușor apoi, mai mult ca pentru sine, începe tărăgănat. „Cînd văd cît de greu e afară și cînd mă gîndesc că la pușcărie nu mi-a lipsit o dată mîn­carea, țigările sau cafeaua parcă aș face iar o faptă ca să intru înapoi, dar îmi zic imediat «Ferește Doa­m­ne gîndurile astea de la mine, că înă­untru nu-i viață»”.

Andrei MIHAI