Bătrînele suverane ale valurilor sărate

Pentru a putea pleca cu mașina din Dublin spre continent, călătorii trebuie să treacă prin portul Hannover, de unde se îmbarcă cu tot cu automobil pe una dintre modernele vase de transport. Din depărtare, acestea sînt privite de două veterane ancorate în port, feribotul care străbătea odată valu­ri­le Mării Baltice pînă în insulele Arane, Naomh Eanna, și o barcă ruginită de salvare, RNLB Mary Stanford. Împreună, au strîns peste un secol de navigare pe apele din jurul și din afara Irlandei, fiind cele mai bătrîne nave din portul irlandez. Astăzi, însă acestea stau abandonate într-un doc pe Grand Canal și singurele valuri pe care le mai leagănă carena sînt cele făcute de vasele care le-au luat locul.

Dublinul este străbătut de un ma­re canal de apă, care se varsă direct în portul unde sînt părăsite cele do­uă am­barcațiuni. De-a lungul rutei plu­tesc tot felul de bărci cu motor, res­taurante cu pînze, dar pe nici una din­tre acestea nu s-a așezat măcar o pa­tă de rugină, ci strălucesc mîndre în bă­taia soarelui. Întîlnesc la ca­pă­tul li­ni­ei de apă un fotograf care în­cear­că să prindă pe aparatul său tocmai ce­le do­uă pensionare care stau sprijinite li­niș­tite pe ancore la fel de bătrîne ca ele. „Acum sînt două magazine care funcționează în interioul Naomhei”, îmi spune acesta îndreptîndu-și pri­vi­rea spre titanul veștejit.

Fără indicațiile lui aș fi ocolit por­tul în întregime ca să ajung în locul un­de cele două nave au rămas amarate de mai bine de douăzeci de ani. Ast­fel, după o plimbare printre de­po­zi­te­le portului, containerele stivuite unul peste celălalt, zăresc vîrful al­bastru cu urme roșiatice al feribotului. Din de­păr­tare n-ai spune că va­sul nu s-a miș­­cat din loc de zeci de ani, însă, cu cît te apropii mai mult re­marci ve­chi­mea va­porului, de un­de a în­ce­put să se de­pună rugina și să cadă vop­sea­ua. Ni­ci balustradele ca­re-l măr­gi­nesc de-o parte și de alta nu au scă­pat de pe­tele roșiatice, iar pe ca­bina din ca­­re căpitanii priveau oda­tă cu bi­no­­clul în larg și-au făcut cuib un stol de pes­că­ruși obosiți.

În partea stîngă a Naomhei stă amarată barca de salvare Mary Stan­ford, ca un pui sub aripa protectoa­re a cloștii, deși Mary e mai bătrînă cu vreo două decenii. Ascunsă de ochii indiscreți ai lumii, nici peste aceasta anii n-au trecut cu ușurință. Pen­tru a o proteja de asprimea vremii din port, peste ea a fost întinsă o prelată, ca­re-i ascundea aproape în în­tre­gi­me puntea. Însă rugina și-a croit loc ca o pînză de păianjen pe carena pe ju­mă­tate scufundată în apa mării.

Magazinul de 20 de ani

Accesul la cele două magazine din interiorul bătrînei Naomh Ea­n­na se face pe aceleași uși de fier din par­tea dreaptă a feribotului pe care se îmbarcau, pe vremuri, mateloții. La intrare trebuie să îmi aplec capul ca să nu mă lovesc de unul dintre bu­nu­rile prăvăliei, care atîrnă deasupra ușii. Aici îl întîlnesc pe Andrew, fiul propri­etarului, care tocmai căra o pla­că de surf pe umeri. „Naomh Eanna es­te cel mai vechi feribot din Du­blin, ca­re odată călătorea pînă în insulele A­ran, portul din Galway și alte in­su­le de pe traseu. Tatăl meu mi-a spus că a fost construit prin anii 50’, deci cred că are în jur de 60 de ani”, po­vestește tînărul, plimbîndu-și mîi­ni­le prin pă­rul des.

Începe apoi să-mi spună că, pe lîn­gă afacerea de familie care i-a fost lă­sată în grijă, a mai că­pătat de la pă­rin­tele său și o pasiune pentru windsur­fing. „Tatăl meu a fost un practicant înrăit și îi plăcea tot ce este legat de na­vigat, dar sincer nu cred că vreoda­tă își închipuia că-și va petrece via­ța la bordul unui vapor, vînzînd echi­pa­mente.” Nici An­drew, de altfel, dar din copilărie a stat atît de mult timp în preajma tatălui său și a plă­ci­lor cu care se înconjura tot timpul, în­cît a ajuns să fie unul dintre primii studenți ai șco­lii de windsurfing în­fii­n­ța­tă de acesta. „În 1991 tatăl meu a vrut să-i în­ve­țe și pe alții cum să prac­­tice sportul său favorit, dar nu a­vea unde să-și sta­bilească sediul pentru cursuri.” In­struc­torul a fost abordat prin­tr-un pri­eten de firma care de­ți­ne fe­ribotul, ca să închirieze spațiul în care se află acum magazinul. „De­și aveam doar cîțiva ani, tatăl meu m-a luat la pri­me­le lui cursuri de windsurfing. Du­pă, a deschis și spațiul acesta, iar de 20 de ani încoace tot aici sîntem, tot mai vindem echipamente, tot pe Na­omh Eanna”, îmi po­vestește cu un zîmbet nostalgic vîn­ză­torul.

Începe să mute cîteva lucruri din prăvălie, iar în locul în care a­ces­tea erau agățate apar bucăți ne­gri­cioase de perete care îmi amintesc că, de fapt, la bordul feribotului, în trecut, erau ți­nute tot felul de mărfuri. „Deși pe mo­ment acest loc îl folosim ca să ne vin­dem echipamente de sur­fin­g și wind­surfing, tot acest spațiu era utilizat pe vremea cînd traversa pe lîngă coas­ta Irlandei pentru a trans­porta lăzi cu mîncare, fructe, anima­le domestice, de pe țărm pe insulele în­conju­ră­toa­re”, îmi spune Andrew, privindu-mă atent pe sub ochelari. El n-a prins vremea în care vaporul se lupta cu va­lurile, în schimb, a avut în vizită vechi navigatori care au traversat marea spre insulele Aran la bordul Naomh Eanna. „Mai vin oa­me­ni să revadă vasul, dar nu stau pre­a mult de vor­bă, doar mai spu­ne­au că prive­liștile erau minu­na­te și, chiar dacă ră­ul de mare îi mai lua pe ne­pre­gă­ti­te, se în­tor­ceau numai cu a­min­ti­ri plă­cu­te.”

După ce aproape o jumătate de secol a avut de înfruntat aceleași ob­stacole pe mările dezlănțuite, feri­bo­tul nu a reușit să țină pasul cu timpul, iar anii au început să fie mult prea rapizi pentru ea. „A devenit mult prea bătrînă, iar firma care o deținea a decis să o schimbe cu ceva mai mo­dern, ceva în pas cu vremurile. Ca să scape de ea, compania pur și simplu a abandonat-o aici. Dar dacă nu făceau asta, nu cred că mai aveam acest magazin”, îmi zice Andrew.

Salvatoare fără grai

Cînd vine vorba să-mi po­ves­teas­că cîte ceva despre vecina și mai bă­trînă a vasului, Andrew ridică ușor din umeri si îmi spune să încerc la cel de-al doilea locatar al Naomhei, de­ți­nătorul magazinului de alături. Ca să ajung la acesta, trebuie să o iau prin cea de-a doua ușă de la in­trarea în feribot, în spatele căreia dau de un hol în care încă s-au mai păstrat componente din vechiul me­ca­nism de funcționare al vasului. Ceea ce pare a fi un generator este pus în­tr-un cub de sticlă, frumos aran­jat, cu vop­seaua albastră încă lucind la lu­mina becurilor.

La capătul culoarului îl întîlnesc pe domnul Gavin, un bărbat mai în vîrstă, cu părul închis la culoare și cu un accent irlandez autentic, mai greu de înțeles pentru vorbitorii ocazionali de engleză. Pe peretele din spatele ghi­ș­eului, bărbatul ține agățate la ve­de­re trei poze. Una în care se în­căr­cau mărfurile pe feribot, a doua cu un grup abia venit din adîncuri și din a treia zîmbea o imagine mai tînără a bătrînului din fața mea. Văzînd că am rămas cu privirea agățată pe fo­to­grafii, bărbatul îmi spune că timp de 15 ani a lucrat în industria muzica­lă ca director general al unui studio de înregistrări, Virgin Records. „În 1999 pur și simplu n-am mai pu­tut continua astfel și din una în alta, am ajuns să deschid acest magazin odată cu școala de scufundări pe va­por”. Gavin însă nu a rămas indife­rent la cea de-a doua sa casă și, cu tim­pul, a învățat mai multe despre Naomh Eanna, cît și despre cea mai veche șalupă de salvare din port, Mary Stanford .„Deși a fost implicată în multe misiuni din cel de-Al doilea Război Mondial, Mary a pri­mit și o medalie de aur pentru vitejie din par­tea reginei pentru o cu totul al­tă mi­siune”, îmi povestește bătrînul.

Totul s-a întîmplat în anii ’30, cîn­d, surprins de o „vijelie cu de toa­te, zăpadă, ploaie, tunete”, vaporul Co­met a rămas prins în apropierea unor stînci de unde nu mai putea atin­ge în siguranță țărmul. „Deși con­di­ți­ile erau vitrege, echipajul de pe Mary Stanford a plecat în larg să sal­veze oamenii de pe Comet.” Luînd un pa­har gol în mînă, vînzătorul în­ce­pe să povestească despre rezistența echipei, care, pe durata misiunii a stat fără mîncare, somn sau apă. „N-au a­vut nici timpul și nici vremea de par­tea lor, dar au reușit să salveze to­ți ma­rinarii de pe vapor. 63 de ore a durat misiunea, dar nimeni nu s-a dat bă­tut, nici echipajul, nici barca de salvare.” Gavin își îndreaptă pri­vi­rea pe geam, spre Mary Stan­ford, fi­xîn­du-și ochii pe barca ce în urmă cu aproape 70 de ani, cu mo­to­rul turat la maxim, salva mateloți căzuți pes­te bord.

Canalul pe care cele două pensio­nare de oțel sînt ancorate mai es­te folosit astăzi doar de „căpitanii” băr­cilor de mare viteză și de o compa­nie care duce turiști în curse cu iahturi moderne. De cînd n-au mai ridicat ancora, cele mai bătrîne vase din portul Dublin au ajuns în jurul lumii doar prin fotografiile vizitatorilor.

RNLB Mary Stanford

(ON 733)

Între anii 1930-1959, barca de salvare a participat la mai mul­te misiuni prin apele din sudul Ir­landei, din apro­pie­rea portului Ballycotton. Aceas­tă zonă este cunoscută drept una foarte peri­cu­loasă din cauza vre­mii vitre­ge și a stîncilor. În total a salvat 122 de vieți și a avut 41 de plecări pe mare. Mary Stan­ford este însă cu­­noscută pentru salvarea e­chi­pa­jului vaporului Co­met, în ca­re, timp de 63 de ore, acesta a fă­cut șa­se drumuri pentru a muta tot personalul de pe vasul naufragiat. Momen­tul în care ultimii doi au fost salvați a fost imortalizat pe o ștampilă și, de asemenea, Ma­ry Stanford a devenit prima barcă de salva­re care să pri­meas­că o medalie de aur pentru vitejie.

În 1959 a fost înlocuită cu șa­lupa Ethel Mary și a fost pă­ră­sită în docul Grand Canal. Ace­eași grupare care se ocupă de res­taurarea Naomhei Eanna a ară­tat interesul să se ocupe și de cea mai bătrînă ambarcațiune din Du­blin.

Naomh Eanna

Vasul a fost construit în 1956 în șantierul naval Liffey din Du­blin și a durat doi ani pînă a fost finalizat. Din 1958 pînă în 1988, Naomh Eanna a cărat pasageri și mărfuri pe de-a lun­gul coastei de vest a Irlandei, insulele Aran și portul orașu­lui Galway. Din 1989, ea stă an­co­rată în docul Grand Canal din Dublin, unde este și astăzi. Un grup care se ocupă de res­ta­urarea vasului dorește ca, la finalizarea proiectului, să în­cor­poreze un muzeu în interiorul feribotului, să o pregătească din nou pentru valurile sărate, ca să participe la festivale maritime și să ancoreze prin porturile eu­ropene.

Paul ANDRICI