Cele 400 de victorii ale sufletului

„Hai să îți spun eu o treabă. Boxul ăsta…eu cred că după ce m-am lăsat de box, nu mi-am visat soția și copiii așa cum mă visam pe mine. Mă visam tot prin ring, ba că boxam, ba că eram prin turnee. Așa este fiecare sportiv cînd se lasă de sport”. La cei 64 de ani ai săi, Anghel Constantin își amintește nostalgic de vremea cînd era tînăr și își punea adversarii la pămînt. Se mîndrește cu cel puțin 400 de meciuri cîștigate din cele aproape 500 în care a boxat, iar firul victoriilor ar mai fi continuat poate, dacă „un prieten” nu l-ar fi înnodat. Și-a urmat pasiunea cu îndărătnicia cu care un îndră­gostit își urmează iubita, iar aceasta l-a răsplătit cu premii multe, l-a făcut vicecampion național în anii ’70 și i-a adus respectul în satul natal.

„…fratele meu, n-am întîlnit în via­­ța mea un om ca tine, să lovească și cu stînga și cu dreapta tot așa de ta­re, că eu nu știam de care să mă feresc, ori de dreapta, ori de stînga”, sînt vorbe­le unui adversar pe care nana An­ghel, așa cum îi zic cunoscuții, l-a bătut în timpul unui turneu, în Timișoara, cu mai bine de 40 de ani în urmă. Pare greu de crezut că omul mărunt și cu pri­vire blîndă din fața mea odinioară era atît de temut în ring. Acum, des­pre box nu vorbește decît foarte rar, iar de fala acelor vremuri nu mai amin­tesc decît articolele din ziare pe care nana Anghel le-a decupat cu sîrguință și pe care le ține într-o revistă la fel de ve­che. Se pregătește să îmi arate și le­gi­ti­mația de boxeor – catastiful meciu­ri­lor sale –, dar gura larg deschisă se chircește încet într-un surîs slab. Nu o mai are. A rămas la sală, pierdută, și odată cu ea s-a pierdut și șansa de a mai sta în lumina reflectoarelor din ring. Nu i-a mai rămas decît un duplicat, dar ca­re nu a mai avut timp să fie umplut. „N-a vrut Stoienică să mi-o dea. A murit și a luat-o cu el în groapă.”

De frica șoimănelii

Odată stîrnite, amintirile dau nă­va­lă în camera micuță. A dus multe me­ciuri, dar cel mai important pentru el rămîne cel care i-a adus prețuirea în satul natal. Se lupta cu un fost campi­on național, Duminică de la Con­stan­­ța, iar de atunci consătenii îl pri­vesc ca pe un erou: „A fost un meci dîrz, dar a fost cel mai tare meci pe care l-am avut eu. L-am dominat tot timpul, l-am pus și pe jos de două ori…am cîștigat la puncte. A fost cea mai mare bucurie pentru că erau și de la mine din sat o grămadă, care au ve­nit la Craiova să vadă meciul”, îmi spune cu o voce strînsă de emoție.

Doar părinții nu au văzut cu ochi buni dragostea lui pentru box, te­mîn­du-se ca nu cumva fiul lor să pă­țeas­că ceva: „să nu rămîn șoimănit, așa se spune pe la noi pe la țară, dar eu tot nu am ascultat de ei. Am urmat pasiu­nea, a fost o pasiune extraordinară”. Rîde în timp ce îmi povestește cum într-un an, în vacanța de iarnă, a as­cuns părinților că era plecat în cantonament, spunîndu-le că rămîne la un prieten, „da’ de unde, eu eram la Her­culane. Le-am zis că în vacanța ur­mă­toare vin acasă cu el, iar în va­can­ța următoare m-am dus cu un alt co­leg de-al meu, din Reșița”. Cînd au aflat părinții era prea tîrziu, boxul prinsese deja rădăcini în sufletul lui. „M-au bătut și m-au lăsat în pace pe urmă”.

De mic copil a simțit chemarea că­tre lumea boxului. Atunci însă, admirația ortacilor de joacă era premiul, iar iarba de pe maidan ținea loc de ring. „Din copilărie mi se trage asta. Mie acasă cînd eram îmi spuneau le­ul, că eram un copil năzdrăvan și nu mă lăsam bătut de nimeni. Și tot așa îmi spun și acum cînd mă întorc.” Ochii-i cad nostalgici într-o parte cînd se gîn­dește la vremurile demult apuse, însă încep să joace la amintirea momentului cînd a purtat pentru prima oară mănuși de box și cînd cele patru corzi ale ringului l-au înconjurat asemeni unui leu în cușcă.

Dus la Craiova pentru a-și da examenele de intrare la liceu, tatăl său l-a lăsat în gazdă la niște cu­noș­tin­țe, amîndoi iubitori de box. „Și ăș­tia știau mai multe. Fiind de la țară nu cunoșteam boxul cum o făceau ei. Lor le plăcea și «hai, hai» făceau cu mi­ne, «la mănuși» și atunci mi-a intrat în sînge treaba asta”. A fost repartizat la Reșița, și cînd a plecat, „unul dintre bă­ieți mi-a deschis orizontul, îmi zice: «măi vezi, acolo e sală de sport, te duci…»”. A făcut întocmai cum i s-a spus, acela fiind primul loc de care a întrebat. „Și pe cine am întrebat? Chiar pe antrenorul meu, Petre Pop. Îi zic: «moșule, unde e sala de sport?», da’ de unde moș, că el avea vreo 50 de ani. S-a uitat și zice: «tu de unde ești?»”. A avut ocazia să fie antrenat de unul dintre cei mai buni din țară la vremea aceea, Petre Pop, fost campion mondial la profesioniști. Era ardelean de prin partea Oașului, dar trăise în Ame­rica.

I s-a spus ca să fie la sală a doua zi la ora 5, pentru primul antrenament, „da’ de unde, eu la ora patru eram aco­lo, dădeam tîrcoale sălii ”, și a fost prin­tre puținii care au rămas. Copil de la țară, timid, nana Anghel nu știa nici măcar să sară coarda, însă dorința și ta­lentul l-au ajutat să-și învingă tea­ma. „Eram un copil, cum să spun, ple­cat de acasă, rușinos și încet, încet au văzut că aveam un pic de ambiție în noi, un pic de talent, că dacă n-ai un pic de talent, tot degeaba”.

„N-ai de gînd să te-nsori?”

Glasul fremătînd de emoție și chi­pul blajin care se înseninează atunci cînd vorbește de meciurile în care a luptat sînt semne că timpul s-a făcut undeva ghem, iar acum se deșiră îna­in­te și înapoi fără să îi pese de calendar. Ai zice că omul din fața mea se află la zeci de ani depărtare, în vremea cînd era tînăr și domina locul în­gră­dit de corzi. În ’70 a ajuns și la campionatele naționale. Se întîmpla la Galați, iar din glas se aude re­sem­na­rea atunci cînd povestește cum i-a fost luat titlul de sub nas. Jucase cu un băiat de la Steaua și ar fi trebuit să iasă campion național, după el și du­pă antrenori, însă a ieșit pe locul doi deoarece, „ei fiind de la Steaua, cîș­ti­gau tot timpul, ba cu arbitrii, ba cu numele, exact cum se întîmplă și acum”. Nedreptățile i-au stat mereu în cale, dar nu au fost suficiente pentru ca na­na Anghel să își curme luptele. A res­pectat regulile și a urît viciile, iar aces­tea au fost ingredientele cu ajutorul cărora a reușit aproape de fie­ca­re dată să iasă din ring învingător. „Ce nu mi-a plăcut în viață a fost țigara și paharul. Nu zic că am fost ușă de bise­rică dar am fost omul care m-am ab­ți­nut de la toate alea. Am făcut sport că mi-a plăcut, nu m-am dus să îmi rup gîtul. Din contră, eram cel mai bun băiat din sală”.

Ar da timpul înapoi, dar nu mai poate. Boxul nu mai e același ca pe vremea lui și nici sportivii nu mai sînt mînați de splendoarea jocului. „Nu știu, parcă a fost mai frumos ca acu­ma. În perioada aia a comunismului îți spun eu, nu critic pe nimeni, am făcut sport și de performanță și că mi-a plăcut. Nu făceam pe bani, era pe glorie, de bu­nă voie, din pasiune…eram foarte pa­sio­nat de sport. Și nu ca acuma, că acu­ma în orice sport faci bani”. A dus lup­te și în țară și în afara ei, dar rostul și l-a găsit la Moldova-Nouă, o localitate micuță pe marginea Dunării. A ajuns aici datorită unui antrenor pe care îl cunoștea din Reșița, Vasile Se­coșan, și nu a mai plecat căci a în­tîl­nit femeia ce îi este de 37 de ani ală­turi, Simidora Constantin. „Am fost acasă la țară, și mama mi-a zis «tu ce ai de gînd, nu te însori?» și eu zic: «ba da mamă, mă însor, lăsați că pînă la Paști o aduc acasă». Mi-a plăcut de ea și i-am spus: «măi, te măriți cu mi­ne?»” Dar nu a primit nici un răs­puns. Totuși, la stăruințele mamei soacre, s-au căsătorit.

Îmi vorbește cu aceeași strălucire în ochi pînă și despre meciurile pe ca­re le-a pierdut, încît ai impresia că și alea au fost tot o victorie. Nici acum nu poate să uite de stîngaciul care i-a dat mereu de furcă. „Aveam un stîn­gaci la Bocșa care, de cîte ori mă prin­dea, de-atîtea ori mă bătea. Era stîn­gaci și cînd îmi dădea una în ficat ga­ta eram. Dar eu din barbă nu am picat niciodată.” Era cu șase ani mai mare, iar nana Anghel îi prinsese frica. Ură însă nu i-a purtat niciodată, ci dimpo­tri­vă, îl stima. S-au bătut de trei ori și de trei ori a luat bătaie. Dar s-a răz­bu­nat. Tot în ring. Se întîmpla după campionatele europene din ’70, iar adversarul era vicecampion european „și i-am dat o bătută lui Mihai Aurel, că mă ține minte toată viața lui. Au scris pînă și ziarele. Căci el era stîngaci, iar eu aveam o ciudă pe stîngaci”.

Călăul, cel mai bun prieten

Oftează înădușit și cu glas domol îmi spune cum cel mai bun prieten s-a transformat în călău. Se apropia de 28 de ani, iar forța pe care o avea al­tă­dată începea să îl părăsească. „Nu mai puteam să alerg, aveam familie, aveam soție și la antrenament mai obo­seam, mă mai lăsa spatele, rinichii. Cînd începi să ajungi la o anumită vîrs­tă așa se întîmplă. Dar în sală to­tuși eram dirijorul, aveam o vechime, 13-14 ani de box”. Nu era ușor să renunțe, dar a făcut-o. A cedat din cau­­za unui singur om. Un prieten. „M-am lăsat din cauza lui Stoienică ăsta, că nu știa cum să scape de mine din sală”. Sală care ar fi trebuit să fie a lui, dar pe care a refuzat-o de la nea’ Vasile Se­coșan, căci era prea tînăr. „Și am preferat să i-o de-a lui Stoienică, eram prieteni, eu îl ajutam. Pînă pe la vreo 28, 29 de ani mai am de făcut, zic, cîțiva ani de box. Eu i-am vrut binele și el îmi voia răul, nu știa cum să sca­pe de mine”.

Dovada de prietenie l-a costat scump însă. A plecat de la sală, iar echi­pamentul, legitimația, dar și vi­sul de a antrena au rămas închise aco­lo pentru totdeauna. Lumea boxului nu mai era lumea lui nana Anghel. Însă s-a ridicat după această lovitură așa cum se ridica și în ring de cîte ori era doborît. A făcut liceul la seral, iar pe urmă școala de maiștri. A mai în­cer­cat să se apropie de sală, însă pentru el ușile au rămas zăvorîte. A fost întîmpinat cu înjurături și alungat, iar dorința de a-i învăța și pe alții cum să devină campioni a rămas neîmplinită. „Regret că nu am apucat să antrenez și eu ceva. E normal, că fiecare re­gre­tă după atîta timp”. Singurul căruia i-a împărtășit secretele sale a fost Li­vi­nel, băiatul său. „Livinel al meu s-a dus la sală, l-au luat de mînă și l-au scos afară: «valea că ești copilul lu’ Anghel»”. L-a pregătit pentru facultatea de sport, punîndu-și în el speran­țele. „Eu în două luni de zile l-am fă­cut pe Livinel să creadă ăia că are cine știe cîți ani de box, și el să­ra­cu’”. A luat 10 la proba pe care a dat-o, dar a picat la partea teoretică, biologia.

***

Privirea îi alunecă pe tablourile copiilor atîrnate pe perete, iar părerea de rău își face loc pe chipul adinea­uri duios. Pică nu poartă nimănui, nici mă­car omului care i-a curmat visul. Acum însă, chiar dacă zilele glorioa­se în care domina ringul au apus de mult, undeva într-un sertar, îm­pă­tu­ri­te într-o revistă veche, stau diplomele și tăieturile din ziare – dovezile grăi­toa­re ale vieții unui luptător.

Alexandra FILIP