Condamnatul la viață

„Nu sînt bolnav! Nu sînt bolnav!” își repeta în fiecare zi, dimi­nea­ța și seara, „ca o mantră”. Era pașaportul lui spre mîine – trei cu­vinte și-un pumn de pastile care să-l țină în frîul zilelor din calendar. Vo­cea i se stinge din cînd în cînd, nu­mai ca să izbucnească apoi, mai cal­dă și mai luminoasă. „Uneori îmi vine să cred că SIDA m-a făcut li­ber. Acum îmi iubesc viața și mă ho­tărăsc să trăiesc cu fiecare zi în care știu că am pastile. Nu mai cred în coincidențe. Am devenit atent la tot ce se întîmplă. De la oameni, la muște” îmi spune Florin.

Se trezea în fiecare dimineață, cu noaptea în cap, să facă marșuri, la Jan­darmerie. Mînca puțin și respira adînc aerul rece, să se călească. Pînă cînd n-a mai putut să se ridice din pat. Medicul din Spitalul Militar l-a anunțat că nu mai e „bun de Ar­ma­tă”. N-a crezut. A re­petat analizele, apoi și-a sunat pă­rinții. „Mi-am făcut testul”, le-a spus. Ei au tăcut. „A ieșit sero­pozitiv”. Iar au tăcut. S-a întors în dormitorul de-acasă și n-a mai vorbit pentru o vreme. Schim­ba canalele televizorului de cîte ori își amintea salonul acela, de cînd era mic, unde asistentele intrau cu o tăviță plină de sticluțe pătrățoase și-o singură se­ringă. În România „era încă in­ter­zisă această boală capitalistă”. Noaptea, cîteodată, dispărea cîte unul. Nu fă­cuse nici o socoteală pe-atunci, cum n-a ți­nut șirul nici după aceea, cînd vechii prieteni se făceau pe rînd ne­văzuți, iar „cei la fel ca mine ajun­geau să cadă”. Dar o numă­ră­toare tot a-nceput. A pas­tilelor. Tre­buia să pu­nă semne, să nu uite vreuna dintre cele 24 pe zi, atunci cînd le-avea. „Îmi spuneam că-s vitami­ne. Le pri­veam și-mi închipuiam că nu-i tra­ta­ment, ci energie”. Știe foarte bine că uneori și două zile fără ele în­seamnă să schimbe rețeta cu una mai grea și mai scumpă. Sau să nu mai schimbe nimic „fiindcă nu mai ai de ce. În boala asta înveți că poate fi ori­cum. Treptat sau deodată”.

Cînd s-a întors din Armată, timp de trei luni, cînd nu era nimeni afară, adulmeca parcul alunecînd fără țintă pe-alei. „Voiam atît de mult să vor­besc cuiva și nu puteam. Atunci am înțeles ce-nseamnă povara unui se­cret. Dar dacă vedeam pe alții, singuri, ca și mi­ne, nici nu-i observam. Îi confundam cu trunchiurile copa­ci­lor. Eram ca o legumă mergătoare, fă­ră nici un sens.”

Întîlnirea tainelor

Era lumină afară cînd a hotărît pri­ma oară să adaste în lume. Singur, la o cafea. De data aceea, a văzut oa­me­nii și-a privit în afară. Apoi s-a în­dreptat spre spital. Știa că sînt și alții, care nu pot vorbi. Știa că se-ntîmplă să se sfiască cei îmbrăcați în halate albe cînd trebuie să îi consulte pe ei. Voia să afle cum să-i îngrijească și mai ales, să-i deschidă. A lăsat nu­mă­rul de telefon. „Dacă vor, spuneți-le să mă caute”. S-au împletit pe ne­ști­ute vreo 40 de voci. Apoi 120. Pri­ma organizație din Su­ceava s-a în­chegat ca un cenaclu as­cuns, de exorcizat vise urîte. „După un timp, m-au acu­zat că am luat bani, că i-am fo­lo­sit pentru altceva”.

Florin are vocea senină și caldă. „I-am lăsat să ancheteze și m-am re­tras. Știam că totu-i curat. Speram să învețe din asta ceva.” Acum merge la conferințe și vede țările pe care le-ar fi răsfoit doar din albume dacă n-ar fi deslușit încrederea. În el și în ceilalți. „Eu cred că au învățat ceva”, în­tă­rește cu o voce slabă și-armoni­oa­să. Nu lea­gă de el nici lucruri, nici oa­meni. A înțeles reavăn „că unii prie­teni vor să fie mai precauți sau mai liberi” și-i iu­bește din spatele ușilor în­chise.

Cuvintele i se opresc preț de-o se­cundă. Să dea spitalul copilăriei în ju­decată n-a fost decît un gînd tre­cător. „E mai important să trăim decît să gă­sim vinovați.” A văzut cum prietenii de dinainte să-și facă testul nu se mai pri­vesc acum în ochi, „fiindcă amîndoi sînt la fel”. Știe cum doi copii au fost aduși de mînă în fața careului forfotind de privirile tuturor elevilor. „Aveți gri­jă cum vă jucați cu ei. Băieții au SIDA” a spus directorul „ca-n fața plutonului de execuție”.

S-a întrebat de atîtea ori de ce el, încît acum crede că totul are un sens și o ordine. A lui a luat ființă cînd s-a ho­tărît să meargă la spital „ca să fac ceva pentru alții.” Are o firmă mică de calculatoare, „fiindcă nu vreau să mă țină Statul”. Dar cel mai mult repetă altora că voia sorții nu trebuie să fie și voia lor, că fobia de medicamente e doar o înghițitură în sec. „Eu începusem să-n­cerc orice într-o vre­me. Inclusiv un tra­tament extras din gîndaci. Dar ni­mic nu merge fără pastile. Sau cu întreruperi”. La „ce o să se întîmple la toam­nă” nu vrea să se gîndească.

„Mi-e frică numai de momentul cînd n-o să mai am discernămînt sau o să fiu o povară”, îmi spune, după ce, cu cîteva vorbe mai înainte șop­tise că „via­ța e ca o balanță de spițer. Totul tre­buie să fie în echilibru.” Nu se îmbată și n-are plămîni învinețiți de gudron. Știe că oamenii ar vrea să ceară Gu­vernului legalizarea euta­na­siei, ca să împiedice „un genocid iminent” printr-un „genocid demn, prin alegere”, dar el crede în viață de 24 de ori pe zi.

Oana OLARIU