Cu chitara-n spate, spre capătul lumii

O bere pe-o terasă-n București, într-o zi cu cer albastru de septembrie și-o poves­te despre-o abație din Tezé, în Franța, pot con­vinge mai mult decît orice legen­dă cu haiduci lipsiți de reguli. Cel puțin așa a fost pentru Bogdan, în ochii căruia se vede și-acum sclipirea pe care-o avea în urmă cu mai bine de doi ani, cînd a decis să meargă-n Euro­pa cu autostopul. Priete­nul său, Cătălin, pornise altă dată să vadă lumea și povestea a făcut să se nască-n el „dorința și nevoia de-a pleca”, așa încît au pus la cale o drumeție. Peste fix opt zile, se aflau în fața vamei din Nădlac, cu un milion de lei adunați. Împreună.

„Mi-am împachetat haine, mi-am învelit chitara-n celofan – n-aveam husă și ploua afară – și-am stabilit să ne-ntîlnim la o stație de metrou la ieșirea din București spre autostradă, Păcii se cheamă, iar a doua zi aveam în față Ungaria”, îmi povestește rî­zînd Bogdan. Cînd a văzut cum arătau, vameșul a-nceput să rîdă zgomotos. I-a lăsat să treacă granița convins nu numai că nu o s-ajungă în Copen­ha­ga, unde-și propuseseră, dar și că aveau să se-ntoarcă cu coada-ntre picioare. Tot în tura lui. Dar hoinarii și-au permis să treacă peste scepticismul o­mu­lui în uniformă, care le zîmbea su­perior. După aproximativ două ore de așteptare, un tir condus de un tip foarte binevoitor a oprit. Mergea un­de­va în Franța, astfel că drumul lor comun era pînă-n Germania. „Să-ți zic de cabinele de tir: sînt de doi me­tri pătrați cel mult, iar în spate ai o canapea și tu stai acolo și-admiri prin parbrizul enorm spectacolul care ți se desfășoară-n fața ochilor.” Tiristul „avea o cultură muzicală interesan­tă”, așa că au avut ce vorbi cu el pînă-n Vi­ena. Au adormit fără să-și dea sea­ma, pentru ca a doua zi să se despartă de călăuza lor, într-o parcare înainte de intrarea în Țara Landurilor.

Au început să se orienteze după persoane care să fie dispuse să-i du­că-n lume și, deși vedeau ba mașini de Olanda, ba de Germania, erau fă­ră noroc. Își fixează privirea într-un punct, apoi spune: „La un moment dat văd un Audi A6, un tip care se vedea că-i neamț: era îmbrăcat în costum, avea o tunsoare foarte scurtă, vreo cinci­zeci și ceva de ani și o privire pe cît de se­veră, pe-atît de clară”. Nici nu s-au obosit să-l abordeze pentru ca, mai puțin de jumătate de oră mai tîrziu, străinul să le povestească despre cum a ajuns el director executiv la o companie de petroliere, în timp ce băieții se delectau în tapiseria confortabilă a mașinii scumpe. Venind seara, au sta­bilit să se-ntîlnească a doua zi cu neam­țul pentru a continua partea comună de drum.

Sincere mulțumiri, în Notepad

Wurzburg, Germania. Mi-l des­crie ca fiind un oraș foarte drăguț și cochet. A rătăcit ore întregi cu Că­tă­lin, pierzîndu-se în arhitectura foarte diferită ca stil, și „am fost impresio­nați de receptivitatea și căldura oa­me­nilor”. Se grăbește să-mi dea un exemplu, ca și cînd demult își dorea să ajungă la partea asta a poveștii: „Am întrebat o localnică unde să gă­sim un bar. M-a surprins că s-a apro­piat neobișnuit de mult de mine, apoi m-a pus să repet întrebarea. N-a aș­tep­tat să-i răspund și m-a îndrumat. În local, altă surpriză plăcută”. Pro­pri­etarul i-a invitat să cînte, cînd i-a văzut cu chitările-n spinare, nu îna­in­te de-ai servi cu cîte un shot și o bere, din partea casei. Li s-au alăturat un tip cu muzicuță și un soi de rastaman. Au petrecut așa o vreme, au mai băut cîte-o bere și, la plecare, au primit trei­zeci de euro, împreună cu toate ură­ri­le de bine.

Plimbîndu-se fără vreo destina­ție, mai mult ca să le treacă timpul pî­nă dimineață, au zărit un tînăr pe par­tea cealaltă de drum. Au traversat să-l abordeze, iar muzica-i suna puternic din căști. A intrat ușor în conversație cu ei și i-a invitat la el. Așa au avut unde dormi o noapte. În zori, pentru că nu l-au putut trezi să-și ia ome­neș­te rămas-bun, i-au lăsat un mesaj de mulțumire în Notepad. Au plecat apoi să se întîlnească cu neamțul care, punc­tual, le-adusese două sendvișuri.

Aveți bani?

„M-am trezit înconjurat de munți de sticlă și arhitecturi ciudate, să fiu apoi lămurit că ajunsesem în Brux­elles”. Au coborît și șoferul le-a urat drum bun. Îmi spune că e un oraș al contrastelor, în ceea ce privește oa­me­nii, dar și peisajul, „cartiere din blocuri vechi în care găsești negri la colț de stradă și țigani români, clădiri renascentiste impunătoare și spectacu­loase, apoi piramide și zgîrie-nori de sticlă. Orașul ăla îți dă senzația că poți să călătorești în timp”. Și aici au dat pes­te o domnișoară binevoitoare care să-i găzduiască o noapte. A doua zi, s-au grăbit să prindă trenul spre Am­ster­dam. La mai puțin de două mi­nu­te după ce-au urcat, apare contro­lo­rul, un tip micuț, chel, cu o șapcă foarte mare: „Tickets” „No tickets” „No tickets? Money!” „No money” „No money? Passport!” „No passport” „No passport?”.(n.r.: „Bilete?” „Nu avem” „Nu aveți? Bani!” „Nu avem” „Nu aveți? Pașaportul” „Nu avem”„Nu aveți?”). Văzînd pe buletin că sînt români, el a pronunțat corect și răspicat: „Aveți bani?” Și pentru că amîndoi au găsit situația amuzantă, i-a coborît la prima – Ant­werpen, Belgia. Au urcat în ur­mă­to­rul tren, ca să coboare iar la prima, Rosendahl, Germania.

Au vrut să înnopteze în gară, dar paznicul i-a anunțat că-nchide. Bog­dan face o pauză și-mi spune, căutînd parcă încuviințare: „Ce ciudat, să-nchidă gara!” Își amintește că orașul este foarte armonios: cărămidă roșie trotuarul, casele și chiar strada. S-au gîndit să își încerce norocul și la au­to­stop, pe autostrada care se afla des­tul de departe de locul în care erau ei, la vreo oră de mers pe jos. Ajunși aco­lo, au așteptat alte cîteva ore bune, dar ni­mic, iar afară se lăsase foarte rece. Bogdan și-a scos pătura din ghiozdan și-a întins-o pe jos. Peste mai puțin de un sfert de oră a renunțat la idee, era prea frig, așa că s-au întors în gară. Se deschisese. Au moțăit acolo pînă a ve­nit primul tren, ocazie cu care-au cons­tatat că nu i-ar deranja să vadă Olan­da.

Au adormit imediat, doar ca să fie treziți de o voce care suna în difuzoare. S-au speriat, neînțelegînd lim­ba, și au coborît, din nou, la prima. Ro­tterdam. Au fost nevoiți să apeleze la un site de couchsurfing, pe care l-au accesat chiar din biblioteca centrală a orașului. Găsind un suedez de bu­nă­ta­tea căruia să abuzeze, au aflat una dintre chichițele legislației olande­ze: dacă o casă este nelocuită un an de zi­le, oricine are dreptul să schimbe ya­la și să se mute acolo. Dacă ulterior apare și proprietarul de drept, el nu te poate forța să pleci pînă nu îți găsește alt loc în care să stai.

Suedezul știuse, pesemne, să pro­fi­te de asta. Bogdan își amintește per­fect: o casă cu două etaje, în stil vechi, cu tavan înalt. Întreținerea costa cincizeci de euro pe lună și nu reprezenta o problemă, iar prietenul lor își per­mitea oricum – era asistent social, a­proximativ patru luni pe an călătorea. „Întîmplarea face că fusese inclusiv în Piatra Neamț, de unde sînt eu”, spu­ne tînărul, zîmbind.

Toate drumurile duc la Köln

Le-a fost foarte greu să prindă o mașină care să nu meargă spre An­t­werpen, unde ei fuseseră deja. Au o­prit două la rînd, cu cîte trei negri dor­nici de tovarăși pe drum: „Where you go, my friends, we take you?” (n.r.: „Unde mergeți, prieteni, vă du­cem?”), dar pe care i-au refuzat politicos. A treia le-a fost cu noroc. Un tînăr le-a explicat că nu mergeau în direcția bună, dar s-a oferit să-i ducă el pînă la un punct. Nu avea o destinație, se plimba prin țară cu mașina. Le-a po­vestit cum își dăduse seama cît de mult își iubea fosta prietenă, cu cîtă autenticitate și sinceritate îi era devotat. Îi dăduse un mesaj în care-i explica toa­te acestea, dar pentru că timpul se scur­gea mult prea greu în fața televizorului, a plecat să se plimbe pînă va pri­mi un semn. Bogdan ridică din umeri și știe doar că, pînă să ajungă la gra­nița cu Germania, nu primise nici un răspuns. Nu știe deznodămîntul po­veș­tii, mărturisește însă că i-ar plăcea ca ea să-l fi sunat.

S-au despărțit de tînărul în­dră­gos­tit aproape de granița cu Ger­ma­ni­a, într-o parcare. Era noapte, frig și majoritatea tirurilor aveau jaluzelele trase, semn că șoferii se odihneau. Vă­zuseră în parcare trei mașini cu nu­me­re de România, dar oameni ni­că­ieri. Pînă la un moment, cînd au zărit un tirist treaz pe care să-l abordeze și în cabina căruia să doarmă pînă di­mi­neață. Apoi s-au îndreptat spre au­to­stradă. Următoarea cursă a fost, tot cu un tir, pînă aproape de Köln, deși ei nu prea-și mai doreau să se în­de­păr­te­ze și mai mult, în special Cătălin, care ar fi vrut să se-ntoarcă în țară, să prindă cazările de la facultate. Iar cînd au văzut și un echipaj de poliție îndreptîndu-se spre ei, pe Bogdan l-a cuprins teama. Face un semn cu mî­na spre genunchi și-mi spune c-avea un pliculeț cu droguri într-un buzunar lateral al pantalonilor. Au răs­puns po­liticoși întrebărilor, asigurînd oa­me­nii legii că sînt din România, că se plimbă prin Europa, că nu au dro­guri, că sînt de încredere, că tot ce vor este să ajungă înapoi acasă, dar nu au părut foarte convingători.

În timp ce polițistul își punea mă­nu­șile albe pentru a-i percheziționa, Bogdan a ascuns pliculețul buclucaș în chiloți – acolo sigur nu aveau să se uite. Le-au desfăcut bagajele la marginea străzii și au controlat pe rînd toate buzunarele, pungile cu mîn­ca­re, cu haine sau cu șosete. Negăsind nimic, s-au oferit să-i conducă într-un loc în care era legală staționarea pentru a aștepta la autostop. Bogdan res­piră adînc, apoi ridică din sprîncene și adaugă: „mergeam așa în mașina poliției, pe bancheta din spate și mă gîndeam ce mult îmi place mie traiul ăsta.”

Viața lor devenise un lung șir de ore de-așteptat. Nu mai stătuseră atît de mult niciodată. Opt ore. Orice ma­șină oprea, mergea spre Köln. Nu a­veau o destinație precisă, dar parcă nu ar fi vrut să se-ndepărteze și mai mult de România. Ideal ar fi fost să găsească o cursă cu care să se-ntoar­că. La a treia, șoferul unei dubițe nu a înțeles unde vor să ajungă. A ieșit să le deschidă în spate. S-au apropiat să îi explice că evită destinația, dar au văzut că mașina era plină cu pate, con­serve, saleuri. „Zicem bine, Köln să fie”. Și a fost. Cel mai mult i-a im­pre­sionat catedrala gotică, o construc­ție fastuoasă care impunea prin simpla prezență, avînd o fațadă mai mare de­cît trei terenuri de fotbal laolaltă și însumînd, prin vitralii, arta sticlăriei germană a peste șase secole.

Cu tir rusesc, nu avion

Găsesc o mașină, un tip director la o companie de construcție, neamț, și care se oferă să îi ducă pînă în Frank­furt. Și pentru că Bogdan și Cătălin erau atît de obosiți încît au adormit in­stant, fără să converseze prea mult cu șoferul, au fost treziți în fața aeroportului din orașul german, invitați să coboare: „Take plane, go ho­me!” (n.r.: „Luați avionul, mergeți aca­să!”). „Era mai mare ca Piatra Neamț-ul și a trebuit s-o luăm per pedes. Spre di­mineață am reușit să ajungem la marginea orașului, unde nu se-nghesuia nimeni să oprească.”

Într-un final, un rus mai în vîrs­tă, cu barbă, vestă reflectorizantă ule­ioa­să, care conducea o dubă, și-a fă­cut mi­lă de ei. Cu un efort vizibil de re­me­mo­rare, încruntîndu-se puțin, îmi des­crie duba: veche, cu toate aparatele murdare și foarte demodate, cu geamuri îmbîcsite. „Torpedoul ăla dintre scaune era plin cu tot felul de gu­noaie”, lucru care nu l-a împiedicat pe șofer să scoată din „mormanul de mizerii”, cu o precizie suspectă,o sti­clă de bere și apoi un patent cu care să o desfacă, în timp ce-și sprijinea coatele de volanul mașinii. Ultima cursă, pînă în București, a fost cu un român pe care Bogdan mi-l descrie ca fiind cel mai puțin dispus să converseze.

***

Acum nu-și dorește ca tipul din Wur­zburg să-și mai amintească de ei, nici nu-i pare rău că n-a ținut le­gă­tura cu nimeni dintre cei care i-au tratat atît de omenos în timpul dru­me­ției. Abia o așteaptă pe urmă­toa­rea, a auzit că totuși ar fi multe de vă­zut și în Copenhaga.

Livia RUSU