Cu Isărescu și Nichita, în dosul rîșniței

Încă de cînd avea cinci ani, destinul lui Gheorghe Florescu se putea citi pe o boabă de cafea, printre firele de zahăr. Pînă și povestea lui a prins miros de cafea. A făcut trei ani de închisoare pentru licoarea care l-a înrobit de cînd mergea în curtea armenilor. La magazinul lui găsești cafea care te face să dormi îmbrățișat cu cel drag sau care „te ține treaz trei nopți, după cum spune din experiență fiica lui, Vali. El este cel care deține cheile Templului și care macină povești odată cu boabele care se învîrt în rîșniță. Printre sacii de rafie, acolo e locul lui. Stă în magazin la fel ca în tinerețe, de la opt pînă la 20.00. Deși are 67 de ani și sănătatea șubrezită de cutremurele din viața lui, nu ar putea altfel.

Cu părul alb și ochi mici, de cu­loa­rea cerului după ploaie, te scrutează de cum intri în clădirea de un roșu sîn­geriu din Piața Rosetti, unde miroase ca în paginile cărții lui stufoase, „Con­fesiunile unui cafegiu”. Are cîte o po­veste pentru fiecare client și este me­reu dispus să o asculte pe a ta. Cînd aude că vin de la Iași își amintește de că­lă­to­ria de la Montreal, „cînd mă uitam cu soția mea să vedem dacă trece vreo canadiană cu sacoșă, dar de unde? Și cînd vedem deodată un grup de femei cu pungi după ele, se aude accent moldovenesc.”

Destin sub pecetea armenească

Unii oameni se nasc într-o seară de vară, cu cer senin, alții cînd încă mi­roa­se a flori de tei, însă el s-a născut în tim­pul unui bombardament anglo-american, în cartierul bucureștean Dudești. Dar cu toate astea nu îi place să ducă războaie decît cu boabele de cafea. „Eu nu sînt pentru război. Maica Te­re­za spunea că dacă urăști nu mai poți iubi, iar Mîntuitorul că El este iu­bi­rea. Așa că îl las pe Mîntuitor să-mi în­dru­me pașii”.

Dar cînd alți copii se băteau pe te­renul de fotbal, el uitase demult de ju­­cării și își ducea propria luptă pentru că „am fost un copil al străzii, tatăl meu era arestat și am fost nevoit să strîng bani să am cele necesare nevoii me­le”. Unchii comercianți, faptul că a fost băiat de prăvălie în slujba evreului Moskovich, că a vîndut fructe în Piața Vitan sau funcțiile pe care le-a schimbat la Agenția de Import în tim­pul regimului comunist l-au făcut să rămînă în lumea comercianților. Iar în anul 1971, cînd a intrat în breasla ar­meană a preparării cafelei nu a fost o surpriză pentru el. Își amintește că s-a îndrăgostit de cafea încă de cînd avea cinci ani. În cartierul în care s-a năs­cut, erau niște armeni în curtea nașului său, Georgescu, care prăjeau mereu ca­fea. De fiecare dată cînd se apropia, un ar­mea­n îi spunea: „Gicuță, ia cu zahăr”, și cu degetele mici presăra zahăr pe boa­bă. „Simțeam o energie deosebită, îmi plăcea foarte mult și de atunci m-am învîrtit mereu în jurul mașinii de pră­jit cafea”. Copilul care intra timid în curtea armenilor a ajuns cel mai cunoscut cafegiu al Bucureștilor din perioada ceaușistă și a rămas unul din­tre puținii din capitală.

Se vedea scriind istorie după ce ar fi terminat facultatea, dar fiind copil de deținut politic, după terminarea li­ceului a fost nevoit să muncească. Du­pă hemipareza care l-a făcut să nu mai poată folosi mîna dreaptă, a învățat să scrie cu stînga ca să-și scrie confesiunile de lîngă cuptorul de cafea. „Exis­tă nostalgia, dar mi-am împlinit che­ma­rea față de istorie prin faptul că scriu. Romanul «Confesiunile unui cafe­giu» este o scurtă istorie a neamului nostru, iar în urmatorul roman, care apare în toamnă, o să mai dezvolt”.

Vorbește cu drag despre mentorul său, Avedis Carabelaian, care l-a în­vă­țat să prepare cafea în stil armenesc și mă duce la peretele unde sînt atîr­na­te fotografiile din tinerețea acestuia. Ar­meanul, care era un urmaș al celui care a deschis primul magazin de ca­fea din lume în Damask, a lansat mai multe magazine de cafea în România și a fost furnizorul Casei Regale britanice. De la Avedis a primit multe dintre rețetele importante ale Porții Otomane și ale Caselor Imperiale Eu­ropene, a învățat totul despre pre­pa­rarea acestei băuturi și că „lăcomia piere omenia”. A înțeles că nu te poți îmbogăți peste noapte, ci averea se acu­mulează din generație în gene­ra­ție. Colțurile gurii îi coboară cînd vor­bește despre cei care vor doar să se îm­bogățească și repetă mereu că trebuie să fii serios în tot ceea ce faci. „Nu accept cuvîntul tunar sau afa­ce­re-bombă. Azi te apuci de muncă și imediat devii milionar. Prin muncă, cinste și servicii ireproșabile, poți deveni un om influent, dar trebuie să fii se­rios. Nu există om de încredere, nu poți să lași pe altcineva să facă treaba în locul tău”. Avedis înseamnă „Buna Vestire”, nume predestinat, care a în­semnat împlinirea făgăduințelor pen­tru cafegiul din Piața Rosetti.

„Sînt cafegiul bancherilor și al avocaților”

Gheorghe Florescu iese în stradă și strigă după familia care parcase ma­șina în ușa magazinului. Nu să le spu­nă să mute mașina așa cum am crede. Îi invită în „Templul Cafelei Avedis Carabelaian” să bea o cafea bună și să încerce cel mai fin coniac armenesc. „Așa face de fiecare dată” îmi spune „frumușica”, așa cum o alintă el pe an­gajata lui. „Iese în stradă numai ca să convingă orice trecător să intre la noi”. Posesorul mașinii spune vădit iritat „că el nu bea prostii: alcool sau nes, doamna mea e cu astea. Doar cu țigările mă împac”, iar cafegiul îi re­plică „țigara este iarba dracului. Doar cafeaua te face să gîndești bine și tre’ să fii destept domnule!”. Îi povestește bărbatului din prag că „toți bancherii și avocații, care trebuie să gîndească bine, vin la mine”. Bătrînul înșiră ci­ta­te precum „Cafeaua este neagră ca dracul, amară ca păcatul, dulce ca dra­gostea și fierbinte ca iadul” și povești despre licoarea energizantă de fiecare dată cînd se aud pași în micul magazin. De data asta se făcea că în timpul luptei de la Austerlitz, Napoleon avea pe foc șapte ibrice și toată noaptea a băut cafea și a gîndit planul luptei de a doua zi. Iar victoria de atunci a îm­pă­ratului este pusă în seama băuturii. Dar bărbatul nu se lasă cucerit și iese să-și aprindă o țigară, în timp ce soția miroase cafeaua, iar fetița lui în­cear­că cîte o alună din fiecare borcan.

Le spune tuturor că Sublim e bău­tura care îi face pe oameni să doarmă îmbrățișați. Această cafea este și pre­fe­rata familiei Isărescu. „Domnul Mu­gur Isărescu este împreună cu soția domniei sale de la grădiniță. Și cred că dorm la fel ca în tinerețe. Doamna Ileana es­te prima și singura femeie din viața lui. Dumnealui este oltean, iar aceștia sînt cei mai devotați bărbați din viața fe­me­ilor lor”, dar a dat și cafeaua lui Gheorghe Florescu o boabă de ajutor. Mîndru că este tot oltean, Gheorghe Florescu îmi spune că niciodată nu a privit alte femei, deși a avut foarte mul­te subalterne cînd a fost director de complex comercial. „Am avut chiar și 107 fete în subordine, dar niciodată nu m-a interesat vreo relație cu vreuna dintre ele și nici nu am in­te­rac­țio­nat cu clientele. Au oltenii o vorbă: ce-i în tui, nu-i pe urmă”. Și oricît de oacheșe ar fi studentele angajate la buticul său, el o are pe Mariana lui. Poate că și în ceașca doamnei Flo­res­cu a citit ceva noroc în dragoste, dar în cana guvernatorului Mugur Isă­res­cu a văzut, pe 5 februarie, un mandat prezidențial.

Poetul din fața ușii

În magazinul cu „cafea și alte co­loniale”, așa cum era denumit pe vremea în care Avedis Ca­ra­be­laian stă­tea în dosul rîșniței, sînt aliniate pe mă­suța scundă cutii cu bom­boane am­ba­la­te cochet, bac­la­va­le, alune de toate soiurile, curmale. Sti­cle cu „cel mai bun coniac din lume, uitați-vă la preț, e 470 de lei” se varsă pentru fiecare client gata să deguste licoarea cu prea multe grade, pentru o dimineață de va­ră. Dacă în perioada co­munistă se­cu­riști, scriitori, actori, cei de la miliție, îi călcau pragul, acum personaje din cartea sa, „Confesiunile unui cafe­giu”, se desprind din pagini și vin să-și bea cafeaua în micul magazin. Vorbește cu drag despre Nichita Stănescu, Ma­rin Preda, Emil Bota, Amza Pellea, Toma Caragiu.

Pe Nichita îl găsea în fiecare di­mi­neață așteptînd în fața magazinului, așa că a trebuit să-și schimbe programul. Gheorghe Florescu venea la ora șase, iar la șase jumătate își beau cafeaua împreună. „Lui îmi permi­team să-i dau cafeaua din partea casei, iar cînd pleca lua cîte 30 de grame pentru acasă”. Bătrînul își amintește că se spuneau multe bancuri, glume, po­vești la el și le înregistra. Dar în cutremurul din ’77 a pierdut fonoteca lui de aur. Nu știe dacă înregistrările chiar s-au pierdut, a reușit să le recupereze cineva și se află acum în arhiva lui personală sau au sfîrșit într-o groapă de gunoi odată cu molozul. „Îmi plăcea să păstrez aceste înregistrări în magazin, să le arăt oamenilor, ca un fel de reclamă a mea”. Ca în fața unui preot cu sutana cusută din boabe de cafea, lumea boemă a Bucureștilor vechi și noi se confesează la o ceașcă de li­coa­re preparată de Gheorghe Florescu. „Am avut clipe de destăinuire din par­tea unor mari scriitori, poeți precum Ion Boieșu și mulți alți mari actori și mari actrițe. Pe toate aceste persoane le voi readuce în memoria publicului prin amintiri pe care le păstrez despre ele”.

Secrete închise în boabe de cafea

Deși a fost un favorizat al re­gi­mu­lui ceaușist, pentru că oamenii de rînd așteptau la cozi fără sfîrșit pentru carne sau lapte, iar prin mîinile lui treceau delicatese din țări exotice, măr­turisește că nu a stîrnit niciodată in­vi­dia celor din jur. „Nimeni dintre cei menționați, în viață sau descendenți, nu au reacționat. M-am întîlnit recent cu domnul Olteanu, fost președinte al Camerei Deputaților, care mi-a spus că tot neamul lui a citit cartea mea, în care este descrisă mătușa lui Gizela Vass”, cunoscută drept cea care coordona relațiile cu agenții Moscovei în perioada comunistă. Mulți ofițeri de informație sau descendenți de-ai lor îl simpatizează pe bătrîn pentru că reali­zea­ză că din cartea lui „nu se des­prin­de nici un segment de ură. Iar cei care au fost nominalizați trebuie să în­țe­lea­gă că au făcut parte dintr-un regim care trebuie uitat”.

Cînd își amintește de vremurile în care îi servea pe ofițerii de informații, tonul îi devine mai grav și privirea îi rămîne pironită în podeaua de lemn. „Nu am lucrat niciodată pentru ei, nu am fost omul lor, dar recunosc că îi serveam în mod preferențial, pentru că eram obligat de sistem”. Cafegiul îmi spune că a penetrat sistemul de Securitate al României comuniste, a obținut multe informații și în ur­mă­toa­rea sa carte „Jurămîntul unui cafegiu” va încerca să descrie lucrurile așa cum au fost, fără ură și fără părtinire. „Este vorba despre dosarul meu, despre un copil de 15 ani, care, în 16 septembri­e 1959, a fost bătut, anchetat, torturat și amprentat”. În baza primei sale de­cla­rații de la Securitate și a altor de­cla­rații pe care le-a găsit la CNSAS va arăta o serie întreagă de lucruri pe care lumea chiar dacă le știe, nu le vorbește. „Trebuie să trecem peste aces­te bariere de reținere, să discutam des­pre trecut și să rîdem, dar să luăm amin­te. Cine nu bagă in seamă ce s-a în­tîm­plat în trecut, îl poate readuce în viața de zi cu zi. Să nu uităm greșelile trecutului și să le condemnăm ca ni­meni să nu mai facă atît rău ca în re­gimul communist. Dictatura în Ro­mâ­­nia nu trebuie să mai existe. De­mo­cra­ția este cea mai bună metodă de conviețuire între oameni, democrația sal­vea­ză oameni si cîmpoșia”.

După moartea lui Stalin, în fața statuii lui, și-a jurat că nu-și va lăsa niciodată copiii să rabde foame. Și s-a ținut de cuvînt. „Am încercat să am grijă nu numai de copiii mei, ci și de cei cu care am interacționat, de odoa­re­le angajaților pe care i-am avut în subordine. Le-am dat banane, ciocolată, portocale, în timpuri în care nu se găseau. Am făcut tot ce am putut ca mulți copii, care nu erau ai mei, să aibă ce să mănînce”. În fața unei statui de piatră, un copil a scris un ju­ră­mînt cu o boabă de cafea.

Ramona BALABAN