Culcuș pe așternuturi aspre

Are chipul blînd și-l tot apleacă în pămînt de fiecare dată cînd își por­ne­ș­te propozițiile, poticnindu-se uneori în pro­priile-i vorbe, ca și cum le-ar pierde pe undeva, printre pași. Călcătură, de altfel, apăsată, ca „să se bucure piciorul de pă­mîntul pe care-l framîntă”. Bogdan spu­ne asta fără să se-arunce în a crede că vreun patriotism săpat în conștiința lui tînără l-a ținut acasă, în țară, în vreme ce familia lui s-a îndepărtat, încet, de granițe.

Abia i-au trecut 20 de ani din viață și simte că se pierde ușor printre miile de studenți care urcă și coboară Copoul prin dreptul universității, că n-are nimic în plus. În minus are, însă, o familie în­trea­gă. Părinții au plecat, pe rînd, în Italia, într-un orășel al cărui nume îl uită me­reu. „Parcă n-aș vrea să-l țin minte, îți jur”, pare să se rușineze el, pînă-și amin­tește și strigă „Vieste”. I se amărăsc puțin cuvintele și-mi povestește că s-au schimbat multe pentru el dinainte să fi plecat ei. A venit în Iași de la Hăr­mă­neș­tii Noi în clasa a V-a, cu o „bursă pen­tru copii prea deștepți să stea la ța­ră”, își amintește el cuvintele fostei în­vățătoare. Mama era deja în Vieste, iar acasă rămăseseră el, tatăl și sora mai mică și pe-atunci ajunsese să înțeleagă nevoia plecării unuia din părinți.

Pricepea că lipsesc multe, că bu­ni­cii se îmbolnăviseră și aveau nevoie de ajutor, că el și surioara lui creșteau și că, odată cu ei, răsăreau alte trebu­in­țe. Însă toleranța cumpătată din privirea lui căpruie de acum n-a fost în stare să cuprindă o lipsă atît de mare de bani și „alte lucruri” încît să fie nevoie să ple­ce și tatăl. Cînd i-a anunțat, pe unul prin telefon și pe celălalt în persoană, că liceul avea să-l facă tot la Iași, că bur­sa o să vină și de-acum încolo, i s-a răs­puns cu jumătate de gură. „Cînd mi-a spus tata că trebuie să plece amîndoi și-o iau și pe Cătălina cu ei, parcă-i îm­pinse­se vîntul o mînă de nisip între dinți, așa i-au scrîșnit vorbele. Nu m-am mai putut bucura, ca un copil naiv, că mi-o iau pe soră-mea de pe cap. Parcă-mi dă­deam, totuși, seama, că era mai mult de-atît.”

În cuibul vitreg

Casa din Hărmăneștii Noi a rămas goală, iar pămîntul, puțin și sterp cum era, l-au vîndut, „ca să nu stea pîr­loa­gă cu anii”, îmi spune Bogdan. El s-a mu­tat, vrînd-nevrînd, la un unchi din Con­țești, ceva mai sus de Pașcani, mai departe de Iași decît era înainte. Aici n-a mai fost „acasă”. Nu că n-ar fi fost o farfurie plină și pentru el, nu că i-ar fi lipsit un pat pe care să doarmă, dar pînă și așternuturile îi păreau aspre în­tr-un cămin care nu era al lui și-n ca­re privirile-l cercetau c-o judecată ne­dreap­tă. „Nu m-au împins vreodată mai în­co­lo, dar se uitau la mine vorbind între ei. Neamuri, neamuri, dar nu le eram co­pil și parcă le stăteam în cap”, îmi spune el c-o mîhnire stinsă în nepăsare. S-a cui­bărit în casa lor la propriu, căci rareori ieșea prin curte, cînd simțea că se cu­vi­ne să-și plătească șederea cu-n capăt de treabă. „N-am fost o Cenușăreasă prin­tre surori vitrege, dar nu pentru că ele-ar fi lipsit. Nu port eu pantofi de cleștar, că-n rest…” și glasul i se poticnește iarăși, în timp ce privirea îi cade la picioare.

Nu mai numără pași, pentru că ne-am așezat pe-o bancă în Piața Unirii. „Le-am zis alor mei că termin liceul și poate plec și eu. Da’ ce-s prost? Din orașul ăsta?” se întreabă Bogdan zîm­bind și ridică, după multă vreme, ochii din pămînt, parcă pentru a-și aminti des­pre ce vorbește. În Vieste, familia lui e alta, îi trimit bani și mai mulți decît ar avea uneori nevoie, dar îl așteaptă me­reu.

Mai are acum o surioară de doi ani pe care-a cunoscut-o astă-vară, cînd a stat acolo și el, mai bine de două luni. Cătălina e la un liceu italian, iar el abia o mai recunoaște cînd merge acolo sau cînd mai pornesc webcam-urile calculatoarelor. „E frumos, e nemaipomenit de frumos acolo, cu stîncile alea de ca­re trosnește marea, dar eu am o facultate de terminat. Plus că…aici mi-e locul”, îmi spune la urmă șoptit. Nu se mai întoarce de prea multe ori în Con­țești, stă la cămin, dintr-un sentiment de „n-am ce căuta” pe care mi-l măr­tu­risește, dar nu ca pe-o dramă, ci ca pe-o ridicare de umeri firească. Și, deși nu mai știe de „nu este” sau „n-avem” de cînd au plecat ai lui, nu-nseamnă că saltă mai des privirea din pămînt. Cal­că, însă, mai apăsat, ca să nu uite să ră­mînă aici.