Epopeea călătorului pe spițe

„Eu credeam că atunci cînd voi ajunge în Franța, voi da de bine, dar de unde? Însă pînă acolo mai am. Abia am ajuns în Austria cu povestirea”, spune Constantin Ro­tun­du, zis și „Baro­nu’”, o­mul care și-a luat inima în dinți într-o zi de va­ră, a urcat în căruțul cu rotile și a plecat să vadă Parisul pentru că „ăsta era visul meu”. A pornit la drum în burta unui autocar care l-a lăsat în Austria și nu s-a oprit pînă cînd „într-o vineri, n-am să uit pînă mor, după ce am străbătut și Franța, am văzut în sfîrșit Turnul Eiffel”. Asta după o călătorie de trei săptămîni și 2000 km străbătuți pe două roți.

Bărbatul strîns de spate își poartă gri­jile în cele două roți ale căruțului în care stă de cînd avea patru luni și ju­mă­tate, cînd „a fost o epidemie de pa­ra­­lizie infantilă. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu le-am biruit eu pe toate”. Des­pre aventura sa „a vrut unul să scri­e o carte”, însă el nu a făcut călătoria pentru ca alți oameni să o știe, dimpotrivă, „am încercat să o fac cît mai pe șestache”, spune făcînd complice din ochi și zîmbind ștrengărește din col­țul gurii.

>Nea’ Constantin își împleticește pi­cioarele în poziția sultanului și se de­plasează ridicîndu-și întreg corpul cu forța mîinilor. Se cațără cu ușurință pe scaunul din bucătăria care împarte a­celași spațiu cu restul camerei și pune două linguri de cafea într-un ibric cu apă care fierbe. Refuză orice ajutor pe motiv că „în casa mea muierea nu face nimic!”. În timp ce toarnă cu grijă li­chi­dul negru într-o ceașcă, povestește des­pre femeile care au trecut pragul ca­merei sale de cămin. „Și au fost mul­te. Nu îmi mai amintesc eu cîte!”, spu­ne dînd din mînă a lehamite. „Le agăț pe Internet, apoi vine timpul să ne ve­dem și face to face, cum s-ar spune. Că relațiile la distanță nu merg, ți-o spun eu din experiență. Ultima oară am avut o gagică la vreo 52 de ani din Constanța, mai venea ea pe la mine, mai mergeam eu pe la ea, dar nu a mers”. Oricum, din dragoste a suferit mereu „pentru că am dăruit suflet cui nu trebuia. Ideea e în felul următor, că eu sînt și puțin psiholog; cînd ajungi să suf­eri din dragoste e cumplit. Nu e­xistă remediu. Numai timpul”, spune băr­batul ridicînd degetul arătător în aer și fluturîndu-l ca pentru a atrage a­ten­ția.

Nea’ Constantin a cunoscut fe­mei și în călătoria sa pînă în Franța, din 2007. Scoate dintr-o pungă galbe­nă niște fotografii și arată înspre una din care zîmbea reținut o femeie blon­dă, uscățivă. „Asta e o româncă stabi­lită în Germania de 40 de ani care mi-a dat de înțeles că ar vrea să rămîn la ea, dar ce, eu îs prost?”, spune bărba­tul în­cepînd a rîde. Mulți oameni i-au propus să îi fie gazde măcar pentru o noap­te, „dar am mîndria mea, i-am refuzat. Dacă am pornit la călătorie doar eu cu Dumnezeu, cu El am dormit nopțile”.

Sus pe Alpi, sprijint în mîini

Cînd s-a dat jos din autocar în Aus­tria, n-a avut timp să meargă nici 50 de metri pe autostradă. A coborît din că­ruțul pe care arbora steagul Ro­mâ­niei, „pe partea dreaptă, parcă și acum văd, ca să mănînc pe marginea drumului”. Nici nu am apucat bine să îmi des­fac pachetul, că a și apărut poliția. „Passport! Act!” au strigat. Mi-am dat eu seama cu germana lor. Le-am arătat pe hartă unde vreau să ajung, dar ei ni­mic. M-au basculat, au vorbit prin sta­ție și a mai venit o mașină de poliție”, po­vestește bărbatul aprinzîndu-și o ți­ga­ră. A mers escortat de polițiștii germani cam un kilometru, „eu mergeam în mijloc, o mașină era în fața mea, u­na era în spate. La un moment dat am făcut dreapta, mi-au deschis o poartă mare de sîrmă și mi-au arătat cu degetul: «Strasse!». (n.r.: șosea națională). Am ocolit foarte mult, dar pe au­to­stra­dă nu aveam voie sub nici o formă. Pe a­colo trec tiruri care sînt obișnuite ca pe autobandă, că nu-i nimeni, m-ar fi fă­cut praf. Iaca scîrț! Ce le-ar fi păsat lor? Și mi-am continuat drumul pe «Strasse» ăsta al lor”, spune resemnat Baronu’.

Austria a străbătut-o pe timp de ploa­ie, ud pînă la piele mai mereu. „La un moment dat, nu mai aveam hai­ne uscate. Am zis că dacă mai merg o săptămînă prin țara asta, înnebunesc! Numai munți și munți și munți. Uite așa se împreunau la un moment dat”, zi­ce unind palmele într-un triunghi. Băr­batul se mai oprea pe la benzinării ca să bea cafea și cerea indicații de pe harta „pe care nici măcar nu arăta cu maro unde erau munții”. Le indica oamenilor unde vrea să ajungă și „îmi explicau ei ceva pe acolo, dar cum eu cu germana sînt paralel, nu am înțeles o boabă. Abia mai tîrziu mi-am dat seama că ei îmi spuneau: «nu te duce pe acolo, că ai să mori la naiba!»”.

A făcut o curbă de 90 de grade, „parcă și acum am imaginea întipărită în minte, am văzut ce mă așteptă și mi-am zis: «Baroane, aici ți-e sfîrșitul!»”, spune bărbatul scoțînd un fluierat și îm­preunîndu-și mîinile la ceafă. A ur­cat cam 500 de metri «și nu mai pu­team, că dacă trăgeam prea tare, se ri­di­ca roata din față. Atunci m-am dat jos, m-am pus în fața căruțului, tră­geam de roată, mutam fundul în față și căruciorul după mine”, povestește nea’ Constantin trăgînd cu mîinile de o sfoa­ră imaginară. A mers așa un sfert de oră, cînd bărbatul a avut o a doua întîlnire cu poliția austriacă. „S-au dat jos din mașină două matahale cît ușa, în mintea mea mi-am zis: «să vezi ce bătaie îți iei tu acum!». Mi-au zis ăia ceva în germană, ei vorbeau, eu le a­ră­tam pe hartă”. Unde a pus degetul pe hîr­tie, acolo l-au lăsat polițiștii, l-au ur­cat aproape 80 de km. „Cînd am a­juns în localitatea aia, m-au lăsat la o ga­ră minusculă și cînd am văzut cît am de coborît acum, vreo 70 de km, mi-am pus mîinile în cap”, povestește băr­ba­tul ducînd mîinile întocmai ca în imaginea pe care a descris-o. „Dar am coborît, că dacă țin volanul cu care con­duc căruțul în loc, el stă. Nu l-am pu­tut ține prea mult însă pentru că da­că merge tîrîș, se roade cauciucul. Dar la un moment dat l-am scăpat, într-o frac­țiune de secundă. M-am gîndit că ai­ci mi-e sfîrșitul. Mergea repede, vo­la­nul a luat-o razna. Dar norocuțul meu a fost că a urmat o porțiune de drum drept și s-a oprit”. În timp ce po­vestește, Baronu’ își mîngîie ușor mus­tața stufoasă și trece din cînd în cînd mîna prin părul încărunțit. Ochii migdalați îi joacă curios, gesticulează larg și mai aprinde cîte o țigară din ca­re trage cîteva fumuri și o lasă apoi să se stingă.

„În Austria, ba nu, în Germania”

Povestește despre nopțile în care dor­mea în stații de autobuz acoperite, fă­cea din căruț pat, „mă băgam în sa­cul de dormit și somn. Dacă mai prin­deam un pîrîu, mă mai spălam. La un mo­ment dat, nu am mai putut să trag, mer­geam cam 60 de km pe zi. Aș fi fă­cut și 100, dacă aș fi avut drum drept, dar mă săturasem de munți și ploaie”, spune încordînd buzele în semn de dez­gust.

Cînd vorbește despre cele două țări pe care le-a străbătut ca să a­jun­gă în Paris, bărbatul nu mai ține so­co­teala amintirilor și toate se amestecă într-o vîltoare de „în Austria, ba nu, în Ger­mania. De fapt, cred că era în Aus­tria”. Oricum, „toți vorbeau germană și toți au sărit să mă ajute. Odată, în timp ce dormeam într-o stație de autobuz la amiază, au venit patru salvări. O asistentă mi-a luat tensiunea mai mult cu japca”, povestește amuzat.

Într-o zi a vrut să vadă cum e să mear­gă și cu trenul. A mers pînă în Mün­­chen Est, vreo 30 de km, și tre­nul a o­prit la a opta linie, cam la 200 de metri de gară. „Acum mă întrebam: «cum nai­ba să trec pe partea cea­lal­tă?». Am luat-o prin dreapta și cum s-a terminat peronul, m-am dat jos din căruț și am în­ceput să car bagajele tîrîndu-mă pe fund, printre linii, asigurîndu-mă să nu vi­nă vreun tren. Apoi m-am întors du­pă căruț, am început să îl trag, să îl tî­rîi, mai veneau trenuri din față, dar no­ro­cuțul meu era că nu se îmbîrligau cu li­nia pe care treceam eu, că dacă era să vină vreunul lăsam dracului căruțul și mă căram de acolo”, povestește băr­ba­tul pufnind în rîs. Cînd mai avea două linii de traversat, „văd în stînga mea că alergau două matahale de oameni, îm­brăcați în verde. Nici nu știu cînd au a­juns la mine. Dar nici nu am zis că nu îmi dau una în freză. Eu cred că m-au văzut pe camerele de supraveghere și au crezut că vreau să mă sinucid, sau ci­ne știe. Au pus mîna pe mine și m-au ri­dicat, eu le tot arătam prin semne ce vreau să fac, arătam spre hartă, ei ni­mic. Se uitau unul la altul, eu eram tot a­gățat în mîna lor. Pînă la urmă s-au cal­mat. M-au scos din gară și mi-au ară­tat pe unde să merg mai departe”, își amintește nea’ Constantin.

A trecut Rinul și a ajuns la Stras­bo­urg „cît ai clipi, nu știu dacă erau trei kilometri din orașul în care eram eu, pînă acolo”. Însă Franța l-a prins fără nici un ban „și cum Dumnezeu să mă duc acasă așa? Planul inițial era să mă întorc prin nordul Germaniei, apoi Polonia și Ucraina”, spune bărbatul schițînd traseul pe o hartă imaginară. Își pune ochelarii pe nas, mai scoate cî­teva fotografii din punga galbenă și ex­plică în dreptul fiecăreia. „Aici sînt eu sub turnul Eiffel”, spune arătînd cu pri­virea înspre o poză întunecată din care se putea ghici silueta unui om în­tr-un căruț cu rotile și șapcă pe cap. „În asta am fotografiat un… ursuleț de prin Germania” și din poză se distinge clar sculptura unui mamut îmblănit, cu colții mari, răsuciți în sus. În timp ce răsfoiește fotografiile, povestește des­­pre sîmbăta în care a ascultat cele „24 de bătăi de clopot de la catedrala de No­tre-Dame, o minunăție. Uite cum se face pielea pe mine”, spune fre­cîn­du-și mîna ca de buburuză. Tot acolo, un tînăr român „a venit la mine și m-a întrebat dacă sînt din România. «Ești orb, nu vezi steagul?», i-am răspuns. Îmi zice apoi că îmi dă cinci euro dacă dau steagul jos. Zic: «ce să fac, băi?», iar el îmi răspunde: «păi știți, eu și prietenii mei sîntem studenți la Sorbona și ne faceți țara de rîs». Mi s-a umflat vena jugulară și eram în stare să îl mă­nînc. I-am zis să roadă osu’ și să își va­dă de treaba lui. A plecat cu capul plecat. Auzi la el? Să dau steagul jos!”, po­vestește indignat în timp ce obrajii îi iau foc.

Ca să se întoarcă acasă tot Cel de Sus l-a ajutat. A apelat la Biserica Or­to­doxă din Paris și „popa de acolo m-a urcat marți în autocar”. Mai puțin de ju­­mătate din locuri erau ocupate de că­lă­­tori și partea din spate a mașinii era pli­nă cu bagaje, „mașini de spălat, fri­gi­dere, aragaze, saci cu haine, tot ce că­rau handralăii ăștia de țigani. Ca să nu-ți mai spun că atunci cînd m-au vă­zut, mi-au zis: „băi, dă-te jos, că te fa­cem noi cu bani, cîștigi 100 de euro pe zi!”. Eu nu știam cum să ajung mai re­pe­de acasă și ei mă luau drept țintă si­gură. Le-am dat eu lor numai ținte!”, spu­ne aproape strigînd Baronu’, în­cleș­tînd pumnii.

Parisul nu l-a așteptat cu brațele des­chise și dacă ar fi fost mai tînăr, „o cîrneam în America, spun drept. Și a­cum aș pleca dacă ar merge cineva cu mine, cu bicicleta. Cînd ai companie e altceva”, spune nea’ Constantin pri­vind în gol. Ceea ce i-a lipsit temera­ru­lui în călătoria sa a fost chitara pe ca­re, cînd era tînăr, o ciupea cu price­pe­re. Și două picioare cu care ar fi mers pe bicicletă. Tot pe două roți.

Cristina BABII