Humoreanul care a pictat suferința pe Dunăre
Povești fără timbru 8 decembrie 2011 Niciun comentariu la Humoreanul care a pictat suferința pe Dunăre 1Realitatea este că nu i-a înghițit niciodată pe ruși, dar a făcut greșeala să spună asta cu voce tare. I s-a zis și atunci, și după ce a fost eliberat în ’64, că va fi întotdeauna „omul cu semnul întrebării”, oriunde va merge, dar el a ținut să le demonstreze contrariul. A terminat Artele Plastice în Iași și s-a apucat să picteze, iar expozițiile sale l-au dus în toate marile capitale ale Europei. Abia după Revoluție. Doar noaptea se mai întoarce pe-un bac, pe Dunăre, și se visează împingînd o roabă la deal ca să-și facă norma de trei metri cubi pe zi. Spune că oamenii liberi n-au știut niciodată ce se întîmplă în închisorile comuniste. Și nici după 40 de ani, el nu s-a eliberat de trecut. „Să vă spun adevărul”, și Radu Berceanu își împreunează mîinile pe masa din fața sa, ca-ntr-o rugăciune.
„Mă voi stabili în localitatea … . De cîte ori organele de stat, de partid, securitatea, ori cele de miliție ale Primăriei mă vor căuta, voi răspunde chemării lor. Semnat astăzi, în data de …”
Crîșma de la intrare în piața din Gura Humorului are un aer boem. Fiecare dintre cei de la mese pare a fi rupt dintr-un film al Parisului interbelic, cu pălării cu rever și mustăți alungite. „Îmi plac orașele mici, lumea știi de unde vine și unde se duce. Eu unul n-aș pleca de aici în viața mea” îmi spune bătrînul și zîmbește. Îl ascult în timp ce-mi povestește despre el, de parc-ar scrie atunci, pe loc, o autobiografie. Cînd se oprește îl întreb de închisoare. Zîmbetul care-i împodobea fața se întinde pînă devine doar o linie. „Nu aici, să ne-audă sau să ne-ntrerupă orișicine?”. În încăperea de alături, dintr-o mișcare stîngace, barmanița transformă o sticlă de bere într-o mie de cioburi. Bărbatul tresare, nările îi tremură și aruncă o privire încordată către perete, în direcția din care s-a auzit zgomotul. „Teama este și acum undeva. Simt, în spatele meu că parcă cineva mă fixează și îmi spune «Fii atent!». Tot timpul.”
Atelierul unei iubiri
În 1959, Radu Berceanu a fost ridicat de către Securitate. I-au spus că face parte dintr-o organizație „subversivă, antistatală și, în primul rînd, antisovietică” și că își va petrece următorii 15 ani muncind. Silnic. Era la Arte Plastice, în Iași, în penultimul an de studiu cînd l-au luat în arest. „Era o perioadă în care orice om era un dușman al poporului și s-au întreprins măsuri destul de dure, s-au făcut arestări mai ales în zona oamenilor de cultură și de artă, care aveau un anumit statut în societate. Eu am fost anchetat de către căpitanul David Isidor. Un evreu”. Bătrînul pășește grăbit prin parcul orașului. Este înalt, lat în umeri, cu pielea albă ca laptele și cu ochii unui copil, de-un albastru spălăcit. Cînd își aduce aminte de cei cinci ani de închisoare, nu o face niciodată cu ură, ci cu un fel de evlavie înspăimîntată. Singurul loc în care se simte confortabil să vorbească despre asta este în siguranța căminului său, la cîteva blocuri distanță de parcul din Gura Humorului.
„Noroc că am fost și sînt îndrăgostit în continuare de artă mai mult decît de femei. Datorită artei și a bunului Dumnezeu am colindat o parte din lume”, povestește Radu Berceanu în timp ce caută din priviri un loc în care să ne așezăm. Apartamentul de trei camere are în fiecare colț agățat cîte un tablou, iar pe hol stau stivuite alte opere care sînt „pentru o expoziție la Vatra Dornei”. Iar sufrageria prin care bătrînul se strecoară nu a mai găzduit în ultima vreme decît alte tablouri, pe recamier, masă, fotolii și pat fiind munți de acuarele, pensoane, schițe, cărți și alte planșe ce par a fi începutul unei sculpturi în basorelief.
Pentru că suferința pe care bătrînul a îndurat-o a ales să o transforme în artă. „Eu n-aș putea să spun că acum duc lipsă de ceva. Pensia mea este relativ bună și majoritatea banilor i-am investit în artă. De vîndut se vinde foarte greu, omul de rînd nu are posibilitatea să cumpere și apoi, de multe ori, am și dăruit la foarte multă lume. Chiar țin minte că la un moment dat, nu cu mult timp în urmă, a venit la o expoziție o bătrînică și mi-a spus că e pensionară, că a fost profesor universitar și că vrea să cumpere un tablou cu un peisaj din Franța, dar în două rate. Era o sumă modică, nu știu, cel mult 80 de lei. I-am spus că dacă îi place așa de mult, i-l dăruiesc”, și Radu Berceanu zîmbește. O face des cînd vorbește despre artă, cînd îmi înșiră lista sa lungă de expoziții din țară sau cînd îmi amintește că a fost numit cetățean de onoare în Rio Negro din Brazilia.
Cînd termină, se uită lung la mine, cu o privire inocentă, dar tristă. Nu așteaptă să îl întreb ceva anume și începe, absent, să povestească. În timp ce-și lasă amintirile să zburde, degetele i se duc instictiv către inelul de pe mîna stîngă și îl învîrte sacadat, din ce în ce mai repede, pînă cînd încheietura începe să-i tremure.
Pe Dunăre, mînați de vîna de bou
La 73 de ani, este unul dintre cei mai tineri deținuți politici din județul Suceava care au îndurat torturile în timpul comunismului. „A fost o perioadă tristă a vieții mele, dar am fost un optimist tot timpul chiar și în închisoare. Mi-am spus că mîine va fi mai bine decît astăzi. Le-am depășit pe toate și am ajuns să supraviețuiesc. Dintre mulți frați de suferință am ajuns foarte puțini. Mai sîntem cîteva mii, cînd acum cîțiva ani eram zeci, o sută și ceva de mii”, îmi spune cu un fatalism deloc mascat. Pentru că se teme. Se teme că dacă ei vor muri, dacă nu vor mai vorbi și dacă vor fi uitați și lumea va uita ce s-a întîmplat cu ei. Și atunci s-ar putea întîmpla din nou, altora. „De multe ori iert totul ce a fost, dar nu vreau să uit. De asta am încercat să public, pentru tineret. Fiindcă ăștia care sînt mai în vîrstă au trecut prin comunism sînt afectați și chiar inoculați, unii dintre ei, dar tineretul trebuie să facă tot ce îi stă în putință să nu mai treacă prin ce am trecut eu și prin ce au trecut cîteva generații. Întotdeauna am spus «ferească Dumnezeu» dacă se va întîmplă ceva, oamenii sînt în stare să repete”, povestește Radu Berceanu în timp ce-și studiază atent mîinile care au adunat în vîrful degetelor tremurătura începută la încheieturi.
În 1959, după nopțile petrecute în pivnițele Securității, a plecat să-și execute sentința de 15 ani de muncă silnică. Primul an l-a petrecut pe un bac, pe care a fost urcat din Luciul Georgeni, după ce stătuse cîteva săptămîni la Balta Brăilei, unde făcea parte din aceeași brigadă cu Alexandru Paleologul și Alexandru Zub. „Bacul Girond avea niște condiții cumplite. Era un vas imens care căra pe timpuri cereale. Avea arborat pavilionul francez ca să nu se prindă nimeni ce e înăuntru. Oameni. În calele alea mari ale lui erau suprapuse cîte patru paturi. Vara se închideau acele capace ca nu cumva sa iasă cineva și se crea condens. Totul era umed, vă dați seama ce miros era acolo”, își amintește bătrînul strîmbînd din nas. Pe bacul Girond se spălau rar, cel mult o dată la cîteva luni de zile. Și atunci, operațiunea era făcută de niște mașini militare „care ne stropeau cu puțină apă”. În rest, se spălau zilnic pe față și pe gît cu o cană de apă adusă din Dunăre, aceeași apă pe care erau obligați să o bea ca să nu moară de sete. „Curiozitatea și acum mă împinge să mă gîndesc: «Doamne, am băut apă din Dunăre care e infestată cu tot felul de microbi, dar n-am avut absolut nimic»”.
Pe bac au intrat pe mîna comandantului Crăciun, recunoscut pentru torturarea și uciderea a zeci de prizonieri la Aiud. Iar în timp ce bacul urca și cobora pe Dunăre, oprindu-se unde era nevoie de forță de muncă, bărbații stăteau în cală, îngroziți de pedeapsa ce îi aștepta pe mulți dintre ei, la sfîrșitul zilei. „Ne-a făcut viața cumplită. Nu conta că ești medic, inginer sau savant, pentru el erai un dușman al poporului. Noi lucram la diguri. Toate pe care le vedeți de-a lungul Dunării sînt făcute de deținuți politici. Și era o normă. Trebuia să sapi pămîntul și să duci trei metri și 200 cubi din acesta, cu roaba, în pantă, 20 de metri în sus”, își amintește bătrînul, povestind cum munceau cot la cot bătrîni de 80 de ani cu tineri abia trecuți de 20. În vîrful pantei însă îi aștepta un grup de subofițeri, la fel de dedicați precum comandatul lor. „În fiecare zi, cei care nu își îndeplineau norma, erau bătuți la fund de acei băieți cu cureaua sau cu vîna de bou. Ori 25 de lovituri ori izolare pentru șapte zile. Izolarea însemna 90 de grame de pîine, o cană de apă fiartă căreia ei îi ziceau cafea și un pumn de arpacaș. Într-o săptămînă erai terminat. Cam asta au făcut domnii tovarăși”. Înghite în sec, dar nu se atinge de paharul de apă din fața sa. Degeaba a lăsat Dunărea la sute de kilometri depărtare, încă îl mai bîntuie.
„Pentru nimica în lume”
„Am ajuns la vîrsta de 19 ani să fiu distrofic. Aveam 50 de kilograme, eram o fosilă” spune bătrînul amuzat, într-un fel ciudat, de amintire. Îmi arată un album cu prima sa expoziție din 1965, la nici un an după ce a fost eliberat. Atîrnau hainele pe el ca pe un umeraș. A simțit prima oară cît de slăbit este în anii ’60-’61, cînd bacul a trebuit să ducă un transport de nefericiți la Periprava, în Tulcea. Pe ei i-a lăsat la Stoienești, pe malul Dunării, în județul Călărași. Au prins o iarnă cruntă, „Dunărea era înghețată, era atît de frig încît tractoarele mari, kirov-urile rusești, treceau dincolo (n.r. spre Bulgaria) pe gheață. Și noi am dormit în niște saivane de oi din care pur și simplu se vedea afară. Erai doar acoperit. Dormeam îmbrăcați și de multe ori șoarecii se aciuau pe lîngă noi, că era cald. A fost cumplit. Bunul Dumnezeu m-a ajutat să supraviețuiesc și de multe ori mă întreb, «oare cît poate omul să sufere?»”.
Bătrînul face un semn către soția sa, care era în pragul ușii de la sufragerie. A primit vizitatori. O fată mică cu voce ascuțită a venit să ia lecții de desen de la el. Mai face și astfel de lecții cu copiii, fără să le ceară bani, „ca să ajut și eu cum pot tineretul”. Pentru că în tinerețea lui, în sfaturile mieroase nu se putea încrede niciodată. A experimentat interogatoriul adevărat încă din prima noapte în care a fost închis la Securitatea din Iași. Veneau la cîte două ore, vorbeau cu el și mereu îi repetau întrebarea „ești gată mă? Mărturisești?”. Iar după cîteva zile de astfel de tratament, „dacă mi-ar fi spus căpitanul ăsta David Isidor că am omorît pe mama aș fi spus «DA, am omorît-o, lasă-mă acum în pace»”. În bucătărie, Roxana își dă jos rucsacul și se așază cuminte pe scaun, mîncînd cu poftă dintr-o bucată de chec proaspăt.
Ultimele sale amintiri din lagăre sînt cu prietenii săi care nu au reușit să-și ducă suferința pînă la capăt. Au fost unii care au încercat să evadeze, să profite de o neatenție a grănicerilor și să se ascundă în desișul cel mai apropiat, „dar au fost împușcați. Am văzut chiar o scenă cînd un coleg de-al meu a fost împușcat lîngă mine. Iar un student ploieștean din aceeași brigadă s-a spînzurat noaptea de pat. A rupt o fîșie din pătură și s-a spînzurat”. Ultimele cuvinte ale studentului fuseseră „pentru nimica în lume”. „Dumnezeu mi-a dat viață, trebuie să supraviețuiesc, îmi ziceam în fiecare zi. Nu m-a tentat niciodată să fug, să scap. Am încercat doar să ajung pînă la capăt”, spune bătrînul.
După un timp, a vrut să se întoarcă la locurile în care a muncit, în orezării sau pe pămînturi. I s-a spus însă că nu mai are rost, doar digurile au rămas, restul pămîntului a fost arat. Încet, toate amintirile perioadei dispar. Dar se bucură, pentru că dacă s-ar fi întors, și-ar fi amintit de cei pe care i-a lăsat în urmă. Unii dintre care, astăzi, poate sînt mai fericiți și decît el „pentru că au plecat spre ceruri. Acolo, ei nu mai au nici o obligație.”
Cătălin HOPULELE
Adaugă un comentariu