În Buhuși, evreii au înălțat Zidul Plîngerii

Astăzi, în clădirea sinagogii de altădată a măreței curți rabinice, pe care Isac Fridman a întemeiat-o în Buhuși în jurul anului 1860, rar mai calcă vreun evreu. Între cele două războaie încă mai erau aici nepoții lui Isac, acum doar la ceremonii religioase și înmormîntări se-ntorc de pe drumurile pe care le-au luat în 1975 strănepoții lui, cînd Ceaușescu le-a dat voie prin decret să plece din țară. Descendent al dinastiei Rugiri, rabinul, care avea să fie ultimul din dinastia sa, a ridicat un palat, case, o sinagogă care a fost dărîmată și pe cea care a rezistat pînă azi, cea mai veche dar și cea mai bine întreținută din Moldova și printre cele mai vechi din țară.

Mai vin doar nepoții

Omul de bază al rabinului, Niță, ca­re își avea casa vizavi de sinago­gă, ajutor fidel în toate treburile de la palat, povestea, la vremea aceea, din gîndurile înțeleptului, familiei: „Rabinul spune că dacă azi faci trei lei, trebuie doi să-i dai dacă vrei să pros­peri, să te descurci pe termen lung, să păstrezi doar unul”, îl puteai auzi bodogănind prin casă. „În fața celor deștepți, bine e să faci pe prostul dacă vrei să-ți meargă bine, așa a zis rabinul”.

De după porțile gardului de fier, as­tăzi, doi cîini lup latră zdravăn, ga­­ta să rupă lanțurile din care se smu­cesc. Nepotul lui Niță, astăzi de­ți­nă­to­rul cheilor de la proprietățile ră­ma­­se și ale sinagogii și ultimul bu­hu­șean care mai știe despre poveștile rabinului de demult, pe care le-a a­flat direct de la bunicul său în co­pi­lă­rie, mă invită să intru cu încredere. έnă­untru, pereții albaștri sînt a­co­pe­riți de picturi înfățișînd scene din To­rah (n.r: „Cele cinci cărți ale lui Moi­se”) sau simboluri precum Stea­ua David, pînă aproape de plafo­nul foarte înalt al clădirii. Ia în mînă u­­na dintre cărțile în limba ebraică a­șe­zate pe un postament și îmi ex­plică: „Am pierdut cam jumătate de an în arhivă cu ce-am găsit în limba ro­mână, că în ebraică sînt foarte mul­te dar nu știu eu. A fost aici și un pa­lat. Aici înăuntru se oficiază slujba lor, este un fel de altar al or­to­doc­și­lor”. Afară, în fața sinagogii, se ui­tă îna­poi spre mine și-mi spune fi­xînd un punct imaginar cu degetul a­ră­tă­tor de la mîna dreaptă, arătîndu-mi din me­morie locul în care se afla fos­ta casă de ceremonii, unde se oficiau unele dintre slujbele evreiești, printre care cununia.

Îmi vorbește apoi despre comunitate, despre cei cinci mii de evrei ca­re locuiau în Buhuși, dar s-au dis­per­­sat. Se-ncruntă puțin într-un efort de rememorare a unei scene și a­da­u­gă: „Bunicul a fost omul lor, în tim­pu­­rile bune. Aici e pustiu acum și chiar dacă e singura comunitate care se menține din țară, tot nu mai este ca pe atunci. Mai vin doar nepoții lui Fridman cînd mai dau prin Ro­mâ­nia.” Omul, trecut puțin de cinci­zeci de ani, își amintește cu drag și nos­talgie de copilăria din curtea ra­bi­nului.

Arată într-un gest expansiv cu mîna dreaptă: „Tot ce vezi tu aici, cu tot ce-i acuma construit, tot a fost al lor. Au fost niște case în care stăteau neamurile rabinului. A mai rămas o parte, dar după revoluție s-au vîn­dut, s-au dat. Curtea rabinului, herghelia de cai, pe mijloc era o alee mare. A­colo a fost abatorul, unde se fă­ceau tăierile Kosher (n.r.: nume pur­tat de dieta evreiască, după anumite norme religioase). Ei nu taie normal gîtul găinilor, ci numai pe jumătate”, îmi explică omul din fața mea, en­tuziast, ritualul evreiesc.

Comunitatea a vîndut tot

Își întoarce apoi privirea înspre clădirea sinagogii și zice: „Vara asta am făcut acoperișul, puteți merge la sinagoga din Bacău să vedeți că nu este nici una întreținută ca asta. Eu țin corespondența cu evreii plecați în America. Sînt și unii care-nțeleg, care știu și prețuiesc, dar puțini. Ori­cum, pe ei mai mult îi interesează cimitirul.” În glas i se citește a­mă­ră­ciunea și nostalgia, pentru ca imediat să completeze. „Dar cînd era rabinul, era altceva. Eu am prins palatul. E­rau niște încăperi de nedescris. Su­ro­rile rabinului au trăit mult, pînă la no­uăzeci și ceva de ani și au stat pînă în timpul revoluției cînd au murit, a­poi comunitatea evreiască a vîndut tot.” Ridicînd din umeri a neputință, îmi spune: „A lor era proprietatea. Cît o să mai reziste băieții ăștia în A­me­rica, vrem să facem fațada, curtea s-o placăm cu gresie, să punem niște stîlpi mici cu lumină, ca la felinarele de pe timpuri.” Închide ochii și par­că vede curtea rabinului cum și-o a­min­tea cînd era copil și pe chip i se ci­tește bucuria.

Se asigură că nu e nimeni pe stra­­dă să audă cînd se apleacă să-mi spu­­nă șoptit, una dintre cele mai mari taine ale sale. „Am intrat o­da­tă-n beci și am zis cîtorva să vină cu mi­ne, să luăm cîteva lanterne. Era lu­minat cîndva, pe vremuri, mi-a po­vestit bunicul meu, dar acuma nu mai e. Corespundea, zicea el, cu ci­mi­tirul. Pe timpul comuniștilor, ți­neau ăia brînza aici. Dar ei o țineau pî­nă la primul nivel, nu coborau mai mult. Mă gîndesc acum, numai nai­bii să nu se surpe. Cred că să tot fi ajuns atunci pînă la mijlocul străzii ăsteia”, se întoarce pe stradă pe care pă­șeam și arată cu mîna înspre pă­mînt. „Atunci ne-am întors; ni s-a fă­cut frică”.

„Comunitatea evreiască din Bu­huși a dispărut, a preluat-o Bacăul. Cînd mergi la ei, foarte puțin mai prac­tică. Eu am vrut să cumpăr te­re­nul de aici, dar ei n-au vîndut că e pa­trimoniu. Oricum, era plin de case evreiești”. Mă duce după sine spre poarta sinagogii, apoi se uită la strada care se întindea dinspre deal și co­bora abrupt, pînă la șoseaua na­țio­nală, într-un plan pe care noi nu îl mai vedeam. Adaugă, bucuros: „Pe strada asta, «Alexandru Ioan Cuza» și pe «1 Mai» a fost plin de case. Sin­gurele care-au mai rămas însă ne­dărîmate în oraș sînt două, asta – și îmi arată cu degetul o casă peste drum de locul în care ne aflăm – și cea de lîngă ea. Acolo stătea ha­ha­mul. Așa-l chema pe cel care tăia pă­să­rile. Pe-o parte și pe alta, pînă la Sala Polivalentă erau numai case e­vre­iești. Cînd, după 1975-1976, Cea­­ușescu le-a dat voie să plece, s-au dus toți. Am tot ținut legătura cu bă­iatul hahamului și cu vreo încă doi, trei. Au venit aici anul trecut, dar legăturile s-au pierdut”.

***

Bărbatul din fața mea s-a umplut de-a lungul anilor cu poveștile bu­ni­cu­lui său despre viața de la curtea ra­binului. Însă povestirile pe care le păs­trează cele mai vii sînt acelea ale petrecerilor fastuoase. Iar de la nici o petrecere dată în curtea palatului ra­binului nu lipseau faimoasele pră­ji­turi evreiești Hammantaschen, îmi spune bărbatul cu o sclipire în ochi. Fa­ța i se contorsionează într-un zîm­bet larg: „Erau, Doamne, niște nunți aici și niște petreceri, de eu nu pot să ex­plic, cum citești în basme. Și cum e­rau îmbrăcați, oricine venea la ra­bin era servit și chemat la ospăț. Cînd se făceau sărbătorile astea, se fă­ceau niște fondante cu nucă, niște cas­tañete și fondante-n ciocolată așa de bune! Pentru asta veneam și mă băteam cu toți cînd eram copil”, îmi po­vestește omul privindu-mă pe sub sprîn­cene cu grimasa vinovată a co­pi­lului de odinioară.

Curtea măturată a sinagogii a pri­mit ultima vizită a evreilor cu cî­te­va luni în urmă, cînd două autoca­re au oprit în fața gardului de fier. Au stat două-trei zile, au oficiat sluj­be, au vizitat cimitirul și au plecat. E­vreii s-au pierdut pentru totdeauna din orașul pe care, altădată, îl făceau fai­mos.

***

Înțeleptul împricinaților de odinioară

Pe strada „Alexandru Ioan Cu­za”, o alee mare, mărginită de o par­te și de alta de tufe bogate de li­li­­ac alb și mov, luminată de felinare cu făclii aprinse aproape ritualic, se în­tindea pînă la palatul rabinului Isac Fridman. Lui îi călcau adesea pra­gul marile personalități politice ale celei de-a doua jumătăți de se­col al XIX-lea, iar poveștile spun că, a­tunci cînd se întîmpla ca Ro­mâ­­nia să primească vizite ale o­fi­cia­li­tă­ți­lor străine, cel puțin o zi în­trea­gă re­pre­zentanții statelor în ca­uză și-o pe­­treceau la Palatul ra­bi­nului din Buhuși.

Pe toate cele trei străzi prin­ci­pa­­le ale micului oraș, evreii aveau ca­­se­le aproape pînă în drum. Foarte bi­­ne îngrijite, ele ascundeau, în ma­rea lor parte, activitățile micilor ne­gu­stori buhușeni. Obloa­nele din ta­blă ondulată erau în fiecare di­mi­nea­­ță trase de gospodine, pentru a fa­­ce semn soarelui și clienților că e timpul să îi viziteze, într-o altă zi de negoț. Și nu puteai să intri în pră­vă­lia unui evreu fără să a pleca cu ce­va de acolo. Luxul și fas­tul domneau în curtea palatului lui Fri­d­man, iar zilele de săr­bă­toa­re erau a­par­te. Fondantele specifice cu nucă, mi­nuțios pregătite și atît de gus­toa­se și paharele eclatante de cris­tal a­tent așezate pe mesele din lemn ma­siv dădeau tonul petreceri­lor. Iar cînd palatul nu răsuna de vo­cile fre­ne­­­tice ale copiilor ex­ta­zia­ți, rabinul se preocupa de soarta semenilor săi.

La rabin veneau toți împricina­ții, fiecare plîngîndu-se de procesul ca­re i se făcea. Astfel au ajuns la el doi țărani dintr-un sat de lîngă Bu­huși și fiecare dintre ei a început să se plîngă. După ce l-a ascultat cu a­ten­ție pe primul dintre ei, i-a spus: „Ai dreptate!”, iar al doilea a în­ce­put să explice situația din punctul lui de vedere. Ascultîndu-l și pe-al doilea, Fridman i s-a adresat îm­pă­ciui­tor: „Și tu ai dreptate!”. În acel moment, un om care stătea pe lîngă el, i-a spus: „Rabi, dar e imposibil să aibă amîndoi dreptate!”, cînd a au­zit prompt: „Da, și tu ai dreptate!”

Altădată, legenda spune că-i a­jun­sese rîndul ministrului de fi­nan­țe să îi ceară rabinului ajutor. S-a dus așadar, vorbindu-i despre cum tre­buia să crească paritatea leului. Fridman l-a ascultat și l-a rugat să îl lase să se gîndească pînă a doua zi dimineață. În zori, l-a chemat la si­ne pe ministru și i-a răspuns: „Fă în fiecare leu (N.r.: leii erau mone­de, la vremea respectivă) cîte o gaură și vin­de-i ca nasturi, cu cîte doi lei fiecare”.

Se auzise în oraș de o femeie ca­­­re făcea farmece, al cărei ultim suc­­ces pretins era redarea vederii unui tînăr, care se născuse orb. În zi­­ua cu pricina, cînd tot orașul vuia, el a chemat la sine femeia cu bă­ia­tul. Sceptic la această minune, i-a pus tînărului în față cinci culori, a­poi întrebîndu-l: „Ce culoare este aceasta?” „Albă”, răspunse el fără ezitare „Iar aceasta?” „Albastră”, a a­dăugat el tot mai convins „Și tu pînă astăzi n-ai văzut deloc?” „De­loc”, i-a răspuns ferm tînărul. „A­tunci, cum se-ntîmplă că știi atît de bine care-i roșu și care-i albastru?”, mo­ment în care femeia l-a împins ner­voasă pe băiat spre ieșirea din ca­mera palatului, iar din acel mo­ment nici unul dintre ei nu a mai fost auzit împărtășind miracolul”.

Livia RUSU