În Turn, timpul se joacă pe degete

Pentru domnul Ion Cristea, nu există zi în care să nu se minu­neze de frumusețea ceasului de care are grijă de mai bine de 20 de ani. Își dofto­ricește „prietenul” din vîrful Palatului Culturii zilnic și are grijă ca fiecare piuliță să stră­lucească. Se pierde benevol printre rotițele din bronz care îl fac să ticăie, ca să redes­copere plăcerea pe care a simțit-o acum patru decenii, aceea de a ține în viață un mecanism al cărui tai­ne nu le deținea multă lume. Și apoi, există și un motiv mai puternic. „Ceasul din Turn” și în­grijitorul lui sînt amîn­doi slujitori ai timpului.

Drumul înspre cămara care adă­pos­tește ceasul de la Palatul Cul­tu­rii îl știe domnul Cristea și cu ochii închiși și pașii îl poartă sprinten, dar cu grijă, printre schelele din lemn din inima Palatului, evitînd, cu mișcări bine calculate, lespezile putrede. Pînă în Turn scările au părut să fie sute și ceasul a bătut parcă deja orele amie­zii, deși nu trecuse de 10.

În fața ușii de tablă, ceasornicarul stă cîteva secunde bune să caute che­ia potrivită în noianul de astfel de obiec­te pe care le poartă agățate, într-un cerc de metal, precum un șirag cu măr­ge­le. „Am fost aici de atîtea ori încît nici nu mai țin minte și mereu mă încurc atunci cînd o caut, nu știu de ce”, se întreabă domnul Cristea, zdrăn­gă­nind cu putere șiragul, parcă pentru a scoa­te, printr-o magie, obiectul cu zimții po­tri­viți.

Hora Unirii, captivă în turn

În „camera ceasului”, vîntul bate prin toate încheieturile și îi simți atin­gerile mai ales pe la tîmple. Dar ti­că­itul orologiului mecanic acoperă orice sunet din încăpere, pînă și certurile po­rumbeilor, care-și hrănesc puii din mi­cile balcoane exterioare, muțesc.

Mecanismul e la fel de mare ca un motor de locomotivă și un cadran de rotițe și brațe metalice îi alcă­tu­iesc scheletul care se află într-o continuă mișcare. Cercurile aurii sînt crestate și în fiecare secundă, minut și oră, o fur­că din metal cam cît o palmă se o­preș­te în micile adîncituri săpate în inele. Dinții metalici sînt acoperiți cu ulei, care lasă o dîră lipcioasă de fiecare da­tă cînd se mișcă, semn că nu a trecut nici o zi de cînd mecanismul „a fost uns”. „Este un ceas cu timpul de mers ancarat, care înseamnă «a da drumul la dinte cu dinte»”, ține domnul Cris­tea să lămurească.

Sub corpul orologiului, se oglin­deș­te într-o baltă de ulei negru pendulul ale cărui mișcări amintesc de ce­le ale vechilor ceasuri cu cuc, doar că aici, la oră fixă, nu cîntă o pasăre din lemn, ci „Hora Unirii”. „În 1925, cînd a fost inaugurat Palatul, Hora Unirii avea o altă semnificație, una mult mai mare și profundă pentru oameni decît acum”, povestește domnul Cristea, ocolind cu grijă grinzile din jurul cea­sului. „Înainte, oamenii se opreau la oră fix în fața clădirii să asculte cîn­te­cul patriotic, dar acum…”, spune zîmbind pe jumătate, „doar eu și po­rumbeii mai stăm să-l ascultăm”.

Ceasornicarul bătrîn crede că exis­tă o graniță fină între perioada de atunci și cea din prezent. „Pentru oameni es­te un soi de păcăleală diferen­ța asta din­tre comunism și capitalism. Eu spun că nu este nimic schimbat, că dacă muncești acum degeaba, e ca și cum ai face parte din trecut. Nu s-a rezolvat, vă zic eu”, spune pe un ton ho­tărît domnul Cristea, punctînd ul­ti­mele cuvinte cu degetul arătător ri­di­cat în aer. Dar el nu este nici un nos­talgic al trecutului, nici un iubitor pă­ti­maș al vremurilor de azi, ci mai de­grabă „un om care face lucrurile aces­tea din pasiune și pentru că dintotdea­una le-a visat” și nu a lucrat decît cu lucruri care i-au ridicat visele către zări mai înalte. Atît de înalte, încît acum trei ani s-a cățărat pe acoperișul Pa­la­tului Cotroceni ca să îi restaureze copertina metalică, experiență care l-a adus aproape de cer, mai mult decît oricare alta de pînă atunci.

Vorbește cu drag despre perioada în care a învățat toate aceste lucruri, de la liceu, cînd a început să repare ceasuri, pînă la facultate, unde a făcut sec­ția de Restaurare Metale, „prin ’78” și terminînd cu „toate învățămintele pe care le-am preluat de la foștii îngrijitori ai ceasului de la Palat, care au fost ca o carte pentru mine, mi-au fost niș­te maeștri foarte buni”, povestește cea­sornicarul.

Ion Cristea este unul dintre primii și puținii maeștri atestați în mecanică fină și orologerie, iar prin mîinile lui au trecut atît de multe ceasuri, încît și-ar fi putut deschide un magazin în care să le vîndă, la cît de multe a „vindecat”. „Mi-a plăcut asta de mititel, m-am învîrtit printre tot felul de invenții, chiar și eu am cîteva. Și cînd îți place ceva, faci. Și pe urmă, m-au preocupat și mecanismele, care, cînd eram eu copil, erau vîrful unor întregi teh­no­lo­gii.

Zodiacul din perete

Încăperea are o boltă înaltă și toa­tă lumina se strecoară prin ochiurile mur­dărite ale celor trei cadrane încrustra­te în pereți. Cercurile din sticlă sînt mari cît zidul unei case bătrînești. Și dacă în exterior acestea arată precum un soare cu razele larg întinse, apă­ra­te de străjeri pictați cu sulițe în mîini, du­pă modelul plăieșilor desenați la Cas­te­lul Peleș, din interior sînt doar niște bu­căți de sticlă vulnerabile, gata ori­cînd să crape la cea mai mică rafală de vînt. „Se vede că pe fiecare cadran este desenat zodiacul, dar unele semne s-au mai spart de-a lungul vremii din cau­za ploilor, a pietrelor căzute, nu știu dacă nu o fi căzut și vreun meteorit”, spune domnul Ion rîzînd cu pof­ta unui copil.

Unele dintre cifrele romane sînt scorojite, de parcă cineva ar fi răzuit un bilet de loto. „Aici am încercat să scriu cadranele, am adus un bun pictor și a stat vreo două zile, dar l-a tras curentul, i s-au umflat niște fălci uite-așa de mari”, și ceasornicarul își umflă obrajii rotindu-și mîinile în jurul lor ca o vrăjitoare care ghicește în globul de stică, apoi continuă pe același ton amuzat, „iar apoi nu a vrut să mai vină, și-a luat trusa și a plecat”.

De fiecare dintre rotițele aurii ale mecanismului este legată o sîrmă lun­gă care se înalță înspre tavan și trece dincolo de el. La următorul etaj se află sistemul „carillon” al ceasului, adică cele opt clopote acordate pe tot atîtea note muzicale. „Pe atunci se cînta foar­te mult, chiar și din aceste instrumen­te de metal. Un astfel de grup putea avea pînă la 70-80 de clopote, deci putea scoa­te orice melodie”, spune bă­trî­nul, trăgînd cu putere într-unul din ele. Zgo­motul sperie porumbeii de pe aco­pe­riș, dar ceasornicarul nici măcar nu își a­co­peră urechile cu mîinile și în ur­mă­toarele secunde trage de altă sfoară me­talică; un alt clopot, cu sunetul mai subțire, răsună în Turn.

Bătrînul ceasornicar nu are de­ge­te­le mici și sprintene pe care ți-ai în­chipui că le are un om cu meseria lui. Dimpotrivă, sînt cărnoase și aspre și le frămîntă încontinuu, parcă pentru a le mai îngusta. În schimb, are pri­vi­rea sprintenă și nici o „boală” de care ar putea suferi ceasul său nu ar avea tai­nă pentru el. Pe masa de lîngă al doilea cadran așteaptă tot felul de alifii, ule­iuri și cutii cu vaselină cu care domnul Cris­tea împinge timpul de la spate. „Îl ung, îl păzesc, am grijă să meargă bine. Ceasul acesta este precum o ma­șină Dacia care merge continuu zi și noapte și dacă nu este întreținută, ru­ginește”, spune acesta.

Numai să nu se strice vreo roată, căci aici timpul nu se grăbește, fie­ca­re mișcare este calculată și precisă, ori­ce abatere punînd orele pe fugă. „S-a în­tîmplat de multe ori să ni se strice cî­te o rotiță și să nu avem unde să o fa­cem. A trebuit să apelăm la o fabrică din Bîrlad, singura care mai produce astfel de obiecte. Dar este incredibil pen­tru nația asta, să distrugă toate fabricile, să nu aibă un om unde să facă o rotiță și să nu spună nimeni, nimic. Eu nu pricep”, se plînge meșterul cea­sului.

Ion Cristea își amintește că, în vara anului 1998, bătrînul orologiu și-a oprit bătăile din cauza că prin acoperiș plo­ua, iar praful devenise ca un năvod care i-a sufocat mișcările, cu toate că, odinioară, mecanismul era protejat de o cutie de sticlă. Repararea ceasului a fost la fel de anevoioasă ca resusci­ta­rea unei inimi care a încetat să mai bată.

Doctorul care tratează roți

Meșterul își amintește că a adus la viață ceasul și atunci cînd l-a luat pen­tru prima dată în grijă, ca pe un pa­cient aflat pe moarte. Și-a strîns o echi­pă de șase oameni și au schimbat toa­te bucșele de bronz și roțile uzate. Îl strîn­ge în spate cînd se gîndește la soarta celorlalte ceasuri asemănătoare din ța­ră care, atunci cînd s-au stricat, au fost „«reparate» prin diverse poduri de oameni dubioși care au furat tot ce s-a putut de pe ele și au dus la fier ve­chi”, spune încruntîndu-se ceasornica­rul, aruncînd brațul drept într-un gest a lehamite. Cînd își aduce aminte de pri­ma vizită a tatălui său în atelierul de restaurare de sus, din Turn, vocea îi scade ușor și o fărîmă de emoție îi gî­tuie glasul. „Cînd m-a văzut atunci, mi-a zis: «în sfîrșit, dragul tatei, ai ajuns ceea ce ți-ai dorit dintotdeauna». M-am bucurat foarte mult, mai ales că el era un om care avea un orizont formidabil și de la care am învățat foarte multe”, povestește domnul Cris­tea urcînd privirea.

Chipul blajin al bătrînului ceasor­nicar și fruntea pe care, cînd se în­crun­tă, apar săpate adînc două riduri lungi, par a spune o poveste cu fiecare zîm­bet. „La vremea mea, am studiat toate cărțile posibile din domeniu. M-a fas­cinat mereu timpul ca fenomen, ca, așa cum spuneau anticii, «sămînță a Universului». Ceasul pentru mine es­te un mecanism care nu îl poate măsura, pentru că timpul este o no­țiu­ne prea abstractă ca să o putem in­terpreta. Vă dați seama, dacă l-am pu­tea materializa?”, se întreabă domnul Cristea trecîndu-și mîna prin părul des și alb, întins pe spate.

Înainte să lase ceasul în grija po­rumbeilor, meșterul Cristea îl în­toar­ce cu o manivelă mare de metal, „ca să nu rămînă în urmă”. Pentru a reuși, trebuie să se lase cu ambele mîini pe aparat și atunci parcă întreg mecanismul se mișcă din loc. Găsește din pri­ma cheia pentru ușa din tablă, o închide repede și trage o ultimă privire prin gaura cheii, parcă pentru a se asigura că orologiul nu a fugit nicăieri.

Drumul de întoarcere a părut mai ușor și lespezile mai lesne de trecut. Numărate în gînd, scările sînt acum mai puține. De jos, ceasul își ascunde tainele sub cadranul bine păzit de os­tașii pictați, iar singurul motiv pentru care Ion Cristea îl cunoaște ca pe propria palmă este acela că „am ajuns să înțeleg ceasurile”.

Cristina BABII