Inginerul care și-a proiectat casa din celofan

Pe o alee pierdută din Hlincea, județul Iași, stă „bătrînul cu cîini”, așa cum îl știe toată lumea din sat. Izolată de restul satului, „gospodăria” acestuia se ține în cîțiva țăruși bătuți în pămînt, învălătuciți în celofan cu acoperiș peticit și împrejmuită de un gard împletit „chiar de mine, cu nuiele, cu de toate”. A trăit „o viață de cîine”, cum spune el, dar nici nu a cerut mai mult, așa că, între două fumuri de țigară varsă tot amarul strîns în 62 de ani, în închisoare, în lagărul de refugiați și în minele din care nu a crezut că mai scapă. Mai rău decît la pușcărie i-a mai fost doar cînd dormea sub cerul liber. Dar și acum doarme la fel pentru că celofanul care îi ține de acoperiș e subțire și are spărturi în el.

De prin toate cotloanele apar cîini care rînjesc amenințător și latră în­truna. Într-o cușcă mare, împrej­mu­­ită de un gard firav de sîrmă, stă cu labele scoase afară un ciobănesc ma­re, care urmărește fiecare mișcare cu atenție, rotindu-și ochii după bă­trîn. La cel mai mic semn nepotri­vit, ar sări pe necunoscuți și i-ar pune la pămînt. „Nu vă faceți griji, oricum, cîinii periculoși sînt legați”, asigură bătrînul în timp ce se luptă să își tempereze „copiii” care nu se mai opresc din lătrat. „Aron, dă-i drumul acolo repede, că te ia naiba!”, strigă repezindu-se spre un pichinez care se tot învîrte printre picioarele sale. Sub o masă de lemn improvizată, o pisică doarme pe burta unui cățel cu blana încrețită care mai ridică din cînd în cînd capul leneș, indiferent la agi­ta­ția din jur.

Femeile aduc ghinion

De 15 ani Alexandru Crețu nu a adunat în jurul său decît prieteni ne­cuvîntători. Cu ei împarte mînca­rea, camera și viața. Ei îi sînt camarazi de nădejde care nu l-ar trăda, a­șa cum au făcut-o, de pildă, cele două soții ale sale „din cauza cărora am ajuns pe drumuri. Am fost naiv, am crezut că dacă femeia zice că e așa, e cum spune ea. Noroc la ele n-am avut. Singura prostie în viața mea, nu m-am priceput la femei”, re­cunoaște bătrînul dînd din umeri ne­putincios.

Locuiește acum pe un pecet de pă­mînt care nu îi aparține, într-o încăpere făcută de el căruia nu se sfiește să îi spună „casă”. Camera în ca­re doarme o împarte cu cîinii, „dedesubt sînt cuștile pentru anima­le și, aici sus, dorm eu, pe malul ăsta de pămînt”, spune nea’ Crețu bătînd cu palma în plapuma veche și ruptă pe alocuri care învelește patul im­pro­vizat. Acoperișul e făcut din bu­căți de celofan peticite și pe alocuri se văd spărturi.

Înăuntru e mai frig decît afară, dar bătrînul nu se plînge. Pentru că, spune el, fură bioenergie de la cîini. „Pe palma omului sînt anumite punc­te, numite puncte bioelectrice. A­cestea, din cauza stresului de zi cu zi, își scad potențialul. Ca să revină la forma normală, trebuie să mîngîi cîinii pentru că prin vîrful firului de păr, ei elimină un curent bioelectric a­semănător cu punctele tale din pal­mă. Nu te mai doare nici capul, nici sto­macul și reziști la frig”, dezvăluie bătrînul secretul datorită căruia nu s-a îmbolnăvit și „dacă mi-e foame, iau hîrlețul de acolo, scot două ră­dă­cini, le spăl, le mănînc și gata, ce ma­re filosofie”.

Are planuri mari pentru gospo­dăria sa, vrea să își pună o bancă la pri­măvară lîngă mesele pe care, cu min­tea, deja le mută dintr-un loc în al­tul, „că dacă vine zăpada și mă prin­de așa, nu am unde să pun mîn­ca­rea pe care o culeg de la gunoi. Am să las numai una, cealaltă o bag acolo, cînd vin cu sacul de mîncare să îl pun la dos”, plănuiește Sașa fă­cînd cu degetul arătător mutările i­ma­ginare. I se spune așa pentru că a a­vut un ciobănesc „mare, voinic, pe ca­re l-am primit de la un colonel rus. Toată lumea mă asocia cu el”. Vrea să își facă și o hală, dar pînă gă­seș­te un om cu mînă bună, care să îl ajute, „mă chinuiesc așa, nu am ce să fac””.

Întors de la 200 de metri adîncime

Dar casa visurilor lui Alexan­dru Crețu nu arată nici pe departe așa. Nu și-a imaginat vreodată că un înveliș de celofan i-ar putea ține loc de acoperiș. A terminat Institutul Po­litehnic în Iași prin anii ’75 și spune cu mîndrie în glas că „dacă mi-aș fi proiectat singur casa, făceam una de n-o văzut lumea”. Dar pe parcursul vieții a schimbat trei locuințe, ultima fiind un apartament în București pe care l-a pierdut cînd s-au făcut re­vendicările caselor și terenurilor. Orice ar fi făcut, nu i-a fost scris să doarmă sub acoperiș gros. „Am fost bul­versat și tergiversat în toate fe­lu­rile. Am fost necăjit și amărît. E­he­hee, am trăit o viață zbuciumată, ce să mai zic?”, se plînge bătrînul a­run­cînd o privire dezamăgită de jur-îm­prejurul gospodăriei sale.

Toată viața a învățat. A fost purtat prin școli de multe ori fără voia lui, dar, însetat de cunoaștere ca un copil care abia învață să citească, a primit învățăturile și le-a aplicat.

Prima școală pe care a făcut-o după ce a terminat Institutul Poli­teh­nic este cea de mecanici de locomotivă, domeniu în care a profesat la începutul anilor ’80. Însă într-o zi, „din cauza manevrelor greșite a u­nor funcționari de la CFR Iași, au de­raiat două vagoane cu porțelan în­cărcate de la ruși și am înregistrat o pa­gubă de cîteva milioane. Pe atunci Ceaușescu te împușca pentru un milion. Noroc că am înregistrat convorbirile cu manevrele pe care le-am făcut și am fugit la Securitate cu ele. Altfel nu scăpam”, povestește nea’ Crețu. Atunci și-a făcut lichidarea și a plecat.

Mecanic de locomotivă a fost și în anii următori la Baia-Mare, de da­ta asta însă în mină, unde scotea mi­nereul din abataje, „mă încărca la gar­nitură și eu o transportam la ram­pă prin tunele. Acolo dacă intri o da­tă, nu mai ieși, te rogi să scapi cu via­­ță”. Dar el a ieșit și i-a jucat feste morții astfel încît pînă la urmă și-a pierdut urma. Își amintește cum o­da­tă, după ce a terminat programul de lu­cru, s-a urcat în „colivie” (n.r.: lift din interiorul minei) cu mai mulți co­legi care „au început să se îm­brîn­ceas­că, așa, în joacă. Colivia a în­ce­put să se legene și ei au căzut; doar că jos erau niște sfredele care perfo­rau, puse pe podea, mai lungi, mai scurte. Cele lungi erau în picioare. I-au omorît pe toți. Am fost singurul care a scăpat. Vedeai numai mîini și pi­cioa­re pe puț în jos, pînă în joampă. A­tunci mi-am făcut lichidarea”, povestește Sașa trăgînd însetat din țigară.

De fiecare dată cînd sulul de hîrtie umplut cu tutun e pe terminate, ai impresia că ultimul foc îi va aprinde barba lungă și albă pe care și-o mîngîie cîteodată încercînd să-și facă ordine în amintiri. Căciula ma­re îi mai cade pe ochi și o ridică cu un gest involuntar, frecîndu-și fruntea încrețită. Cînd se însuflețește, mă­rește ochii și se dez­li­pește de ma­sa pe care stă rezemat picior peste picior, mergînd de colo-colo, încovo­iat de spate, fără țintă.

Prin viață cu mîinile în lanțuri

Lucrurile au început să nu mai meargă în țară și auzise el că „în stră­inătate lumea o ducea bine, blugi, Coca-Cola, cafea, distracție, li­ber­tate”, așa că a hotărît că „poate să mă împuște, dar eu acolo mă duc”. Prin ’85 a trecut prima dată granița, dar a fost prins. „Pac! Șase luni de puș­că­ri­e! Dar măcar am scăpat ne­îm­puș­cat”, povestește bătrînul izbucnind într-un rîs înecat în tuse. A doua oa­ră a încercat să treacă pe la Borș, dar a fost prins din nou, de data asta pe­deap­sa fiind de un an și două luni de în­chisoare. A făcut închisoare în toa­tă țara. „Am fost foarte rău, eram revoltat tare, am stat mai mult în lanțuri. Le vorbeam urît polițiștilor și numai ce îi auzeam strigînd: „Fie­rar, vino încoace! Pune-i lanțurile la mîini!”. Cînd vedeam asta, mai urît le vorbeam. „Pune-i și la picioare!”. A­veau un belciug în perete, mă le­gau acolo, aveam un pat de fier, de cam­panie, ziua îl ridicau în sus și îl în­chideau cu lacăt, noaptea, la ora ze­ce, cînd se dădea stingerea, mi-l co­borau jos. Îmi aruncau acolo o man­ta din aia de deținut și gata, noapte bună!”, povestește bătrînul bă­tucind cu cizmele de cauciuc no­ro­iul se sub picioare. „Am lustruit lanțurile, spuneai că sînt de inox”, se amuză nea’ Crețu amintindu-și.

De la Penitenciarul din Iași l-au trimis la Craiova unde l-au legat iar în lanțuri și l-au „băgat pe restrictivă. O zi mîncam, una nu”. Aici s-a comportat mereu ca un răzvrătit pînă ce „s-au săturat de mine și m-au tri­mis la Colibași, în Argeș unde am dus-o chiar bine, am rămas surprins”. De aici s-a eliberat, nu î­na­in­te însă de a fi făcut Școala de Strun­gărie în lemn. „Doar nu am stat degeaba. Am intrat în proiectele astea de practică și am făcut mobilă pen­tru străinătate. Lucram la pi­cioa­re pentru mese din ochi, nu cu șu­ble­rul, sau cu măsurători. Ăla e strun­gar adevărat, care știe să lucreze din ochi”, povestește Sașa cu mîndrie în glas.

Aidoma zicalei, a treia e cu no­roc și Alexandru Crețu a reușit să treacă granița română abia la a treia încercare. Ajuns la Budapesta fără să fie controlat de nimeni, de frica Se­curității s-a ascuns într-un lagăr pen­tru refugiați unde i se asigura doar mîncarea și patul pe care să își aș­tearnă capul noaptea; în restul zi­lei muncea în construcții.

De viața pe care a trăit-o pînă a­cum nu se plînge pentru că se pre­gă­teș­te conștiincios pentru cea de dincolo în care crede cu tărie. „Noi aici sîn­tem niște ambalaje, niște foi pur­ta­te de vînt. Și tot ce i-am cerut lui Dum­nezeu vreodată a fost să îmi dea ce i-ar da și unui cîine. Și mi-a dat. O viață de cîine”.

Cristina BABII