Ioan, cel mai liber copil din pușcărie

De partea celalaltă a feței de masă roșiatice, m-aș fi așteptat să găsesc un om care să-și fi făcut din suferință o pavăză față de cei din jur. Însă, Alexandrina Lupu, la cei 81 de ani, arată ca o femeie hotărîtă, sigură pe ea și la fel de curajoasă ca-n urmă cu 60 de ani. Pe cînd avea 19 ani, s-a îndrăgostit de liderul unei grupări anticomuniste, numită „Cruce și spadă”, urmîndu-l pînă-n munții Huedinului. Prinsă de miliție, aceasta a ajuns în închisorile din Suceava și Iași, fiind însărcinată în luna a patra. Ioan Horia, copilul ei, n-a văzut, timp de aproape un an, decît lumina din spatele grilajelor și-a fost crescut între pereții umezi ai pușcăriilor. Această relație i-a lăsat Alexandrinei mai multe cicatrici decît toate ridurile vîrstei, însă nu regretă că și-a urmat bărbatul chiar și pînă-n închisoare, chit că nu l-a mai văzut de atunci niciodată.

În năbușeala amiezii, parfumul bu­­jorilor te răcorește mai ceva decît un pahar de apă rece de fîntînă. De cum intri în micul apartament de pe Ba­sa­rabi, se văd, în rînduri și vrafuri, amin­tirile strînse și înghesuite ai celor 80 de ani ai Alexandrinei Lupu. Cele mai frumoase-s puse în sertarele du­la­purilor de lemn, iar ele te duc în ur­mă cu 60 de ani, cînd femeia care lo­cu­ia în Ruginoasa l-a cunoscut pe Ioan Torcea, bărbatul vieții ei.

Greutățile vîrstei nu se văd decît la suprafață, iar de cum vorbește cu tine îi observi zîmbetul puțin șiret și prin­tre vorbele pe care ți le spune dai de un om lucid, conștient de fiecare cu­vînt pe care-l rostește.

La 19 ani, abia termina un liceu industrial din Pașcani, iar viața ei s-a schimbat după ce l-a cunoscut pe Ioan Torcea, colonel în Jandar­me­ria de la Ruginoasa. Puțin blond, creț și cu ochii albaștri, Alexandrina l-a în­tîl­nit în timp ce mergea în vizită la tatăl ei, angajat la gara din Ru­gi­noa­sa. „Era domn și știa cum să se comporte cu o fată în primul rînd”, mărturisește bătrîna. Iar de la micile discuții purta­te pe peron, în timp ce el își făcea plan­tonul, cei doi s-au îndrăgostit unul de altul, ajungînd ca ea să facă naveta între Ruginoasa și Siret. În scurt timp a aflat că este membru al grupului anticomunist „Cruce și spadă”: „mi-am dat seama și mi-a spus «băi fato, nu că nu te vreau, dar să știi că  noi în armată avem un principiu. Ce-ai să vezi, ce-ai să auzi aici, nu știi ni­mic despre asta»”, iar după ce l-a luat pe „nu” în brațe, a intrat și ea în organizația lui. Crezînd că vor veni ameri­canii să-i salveze de comuniștii de la București, aceștia au început să îm­par­tă manifeste în Ruginoasa și prin împrejurimi, iar de la Mestecăniș – un­de fusese repartizat ulterior – a fost dat afară.

Trecuseră deja doi ani de cînd erau împreună, iar la auzirea veștii, Alexandrina era deja însărcinată, urmînd ca cei doi să se căsătorească, însă Torcea s-a dus la Huedin, unde era adunat restul grupului. La aproa­pe două luni de cînd el a plecat din Mol­do­va „mi-am făcut băgăjelul și am plecat la Huedin. M-am dus de di­mineață și, în vreo șase ore și ceva eram la Ploiești, de unde așteptam trenul spre Huedin. Eram adunați mai mulți și de atunci am văzut pe unul Ungureanu, care mi se părea suspect, se tot agita pe acolo foarte mult”, con­tinuă bătrîna.

Cu inelul la interogatoriu

Cu logodnicul ei nu a apucat să stea mai mult de cîteva ore. În timp ce voiau să se ducă la ascunzătoarea lor, grupul a fost prins de milițieni, iar atunci a fost și ultima oară cînd l-a văzut pe Ioan. Își îndreaptă privirea într-un colț al camerei și bătrîna în­ce­pe să-l descrie. L-a cunoscut ca pe un domn „bine”, iar la Huedin l-a găsit în straie populare, încercînd să treacă neobservat. În timp ce erau escortați de milițieni, el a vrut să scape de ei, dar „un polițai s-a dus după el. Cre­deam că l-a împușcat, însă el s-a în­tors singur, fără Torcea și era tot bă­tut, avea gură sfărîmată și abia dacă mai putea să vorbească”. Nu l-a mai văzut de atunci, iar zvonuri au fost destule, însă nici acum nu e sigură de cum a murit.

„Ce, vrei să mai faci încă un partizan?”, i-a țipat polițaiul după ce a arestat-o, în sediul din Huedin. În­săr­cinată în luna a patra, femeia a fost supusă interogatoriului o noapte în­trea­gă, ca mai apoi să continue la Cluj. „S-au comportat foarte urît cu mine și polițaii făceau schimb între ei și ve­neau pe rînd încercînd să afle orice de la mine”, continuă Alexandrina. În­să tortura a început de îndată ce au ajuns la închisoarea din Suceava, chiar cu trei zile înainte de Paște.

Interogatoriile aveau loc noaptea, iar de la înjurături și amenințări, treceau la „inele”, o tortură care consta în electrocutare. Era un subterfugiu pen­tru paznici, neavînd, oficial, voie să tortureze o femeie însărcinată. „În acele momente mă gîndeam c-o să ia­să un copil…”, își aduce aminte bă­trî­na. Scotocește prin minte după amintiri mai puțin dureroase, însă numele de Horia – Ioan, copilul său, parcă i se împleticește prin limbă, iar în colțul ochilor parcă se adună lacrimi.

L-a născut în aceeași celulă, ală­turi de celealte prizoniere, fără să aibă parte de vreun ajutor medical sau de un botez creștinesc, iar nașe i-au fost, pentru toate lunile cît a mai rămas la Suceava, femeile de alături, împăr­țind din mîncarea lor cu mama copilului. Pe post de pelinci erau folosite niște cîrpe găsite, însă „rar cînd mă lăsa să le spăl. Cînd urina băiatul, luau fetele pelincile, iar bătrîna aceea, care era de la Roman, o punea la subsioară și o în­călzea iarna ca să i-o pun caldă sub funduleț. Cum să nu răcească? El cînd a ieșit de acolo, era alb ca o coală de hîrtie. El nu a văzut soarele jumătate de an”, spune, cu amărăciune, Ale­xandrina.

Creț și cu ochi albaștri, băiatul se­măna cu tatăl lui și devenise motivul de bucurie și pentru celelalte deținute de la Suceava, însă după cele cinci luni femeia era mutată din nou, de data aceasta la Iași, unde urma să fie judecată de Tribunalul Militar.

Au venit paznicii într-o seară și le-au zis să-și ia lucrurile că pleacă de îndată. Nimeni nu știa unde urmau să fie duse. Și-a dat seama că vor fi trans­portate la închisoarea din Galata cînd au ajuns cu mașina prin orașul ei na­tal. „Am trecut prin fața casei mele, a familiei mele, în Ruginoasa și atunci am zis celor din dubă «uite… aici stau eu». Atunci, șoferul a fost un om ex­tra­ordinar de bun că mi-a zis «hai să fac o pană la mașină». De frică să nu fie vreo capcană sau să nu fim prinși am spus că nu, poate mă vor condamna mai mult. Nu era nici o lu­mi­nă la casa mea, însă știu că l-am văzut pe fratele meu mai mare cu doi ani decît mine cum cobora un deal, era vreo 23 atunci”, spune Alexandrina. Ha­bar n-avea cînd urma să se întoarcă aco­lo. În același timp, fusese prins și ta­tăl ei și acuzat, pe aceleași motive. Nu știe dacă din cauza ei sau pentru că ar fi făcut și el parte din vreun grup anticomunist. A stat, la rîndul lui, no­uă luni la pușcărie.

O pedeapsă „privilegiată”

Spune c-a fost ajutată de Dum­ne­zeu și de femeile din celulă, că cel mic nu a fost bolnav în penitenciar, iar cînd au venit frigurile iernii, o altă deținută i-a făcut un cojoc alb de An­gora cu o căciuliță roz. Băiatul a scă­pat-o de cei cinci ani de pușcărie la care s-ar fi așteptat. „Probabil că el m-a sal­vat pe mine cel mai mult la tribunal, copilul nici n-avea un an. Sînt sigură că pe unii i-a impresionat, iar cînd era cu mine în sală, în boxă acolo, arăta tot timpul cu degetele spre talerul di­nă­untru, spre judecători. Nu o să mă credeți, dar era un grefier și l-am vă­zut cum lăcrima. Numai asta m-a salvat pe mine și uită-te că eu nu am pu­tut să îl salvez pe el.”

Deja se obișnuise cu ideea că s-ar putea să stea următorii cinci ani în același loc. Urma să-l vadă pe Ioan cum își face primii pași printre pa­tu­rile mizerabile din celulă. Cît de rău avea să îi fie celui mic n-avea habar, însă „eram mulțumită că eram împreună. Nu știam că îi distrug viitorul lui, dar nu aveam încotro”, iar, după patru luni de plimbări între penitenciar și Tribunalul Militar din Co­pou, i s-a dat vestea că a primit doar un an de pușcărie. „Am plîns încontinuu de bucurie atunci” și nu mai avea decît două luni de ispășit, fiind luată în calcul și perioada petrecută la Suceava; din cele 11 persoane cu care a îm­păr­țit boxa acuzaților, cea mai mare pe­deap­să a fost de șase ani. Trebuia să fie eliberată chiar în prima zi de Paște, însă a petrecut-o tot printre gratii, în­trucît directorul pușcăriei era plecat la o petrecere. Băiatul se putea bucura de acum de un soare care să nu-i vină prin gratii, dar pe 25 august, cîteva luni mai tîrziu, Ioan moare de „meningită TBC”, după o suferință scurtă și neașteptată. O dată cu glasul, i se înmoaie tot trupul, iar toată în­dîr­ji­rea de care dăduse do­va­dă pînă acum se pierde printre cuvintele rostite din ce în ce mai greu.

Din Iași, cu gîndu-n Moeciu

Trebuia s-o ia din nou de la capăt. De frică, nu l-a căutat pe Ioan Torcea. Nu mai știa nimic despre el și nici n-a încercat să dea de ceilalți bărbați ai grupului. Dar nici n-ar fi putut. În fie­care dimineață trebuia să meargă trei kilometri pînă la stația de poliție ca să semneze cum că e „prezentă”. Un loc de muncă nu a putut să-și gă­seas­că, era o fostă disidentă, iar într-un fi­nal s-a măritat cu un bărbat dintr-o co­­mună apropiată. „Întotdeauna, ca pri­mul nu mai este nimeni. Însă m-am gîndit că trece viitorul, am suferit doi-trei ani, dar asta a fost. Totuși, nu se uită trecutul, nu se uită tot ce am avut: fericirea și clipele foarte frumoase”, spune, cu resemnare, Alexandrina. A avut trei fete, iar în 1974 a murit și cel de al doilea bărbat din viața ei. Acum, de 35 de ani stă în Iași și încă nu și-a făcut curaj să meargă să vadă fosta pușcărie în care a stat; cu unele gînduri încă nu s-a împăcat. Prin intermediul Centrului pentru Rea­bi­litarea Victimelor Torturii, a re­luat legătura cu unii dintre membrii fostului grup. Un bărbat, închis la Su­ceava în același timp cu ea, a re­cu­nos­cut-o, iar într-o zi, cînd ieșea de la respectivul centru, „cînd am coborît la Minerva, a venit la mine, m-a în­trebat dacă am avut un copil și mi-a zis că el este cel care i-a făcut lui Ioan acel lighean din lemn în care îl îm­bă­iam în pușcărie”.

Zîmbetul cald îi revine, iar cu ochii ei mari și căprui îmi spune de sin­gura dorință pe care o are în momentul de față. Vrea să se ducă încă o dată în Moeciu, locul unde a locuit Torcea. Are o presimțire, îmi spune ca și cînd ar ști un secret. „Eu nu cred, uite așa, nu știu cum. Abia aștept să îmi revin un pic, că doi ani am fost bolnavă și am să mă duc la Moeciu”, după poate să se întîmple orice.

Doi ani a stat cu acel bărbat, iar din dragoste, fie ea nebunie a ti­ne­re­ții sau nu, l-a urmat peste tot și a mers mai departe, pînă în pușcăriile regimului. N-a știut ce urma să-i vină, însă nu regretă nimic, Alex­an­drina spune, cu tărie în voce, că așa i-a fost crucea pe care trebuia s-o ca­re. „Inima este aceeași, pînă voi în­chi­de ochii, eu acolo am să ma gîndesc”.

George GURESCU