La Vama celor 70 de țări

În localitatea prin care treceau mărfurile din Moldova în Transil­va­nia prin anii 1400, exis­tă un loc în care se poa­te călători în aproape 70 de state fără să fie nevoie nici măcar de o trăsură. Este posibil ca oamenii să se plimbe cu mîinile la spate, a­scul­tînd poveștile doam­nei Cătălina, străbătînd odată cu ea continente dintr-o cameră în alta. La Muzeul Oului de la Vama, prima oară a existat oul încondeiat.

Vă spun cinstit că într-o zi în care

„Ce-a fost întîi și-întîi? Găina? Oul?”

***

Acum 12 ani, într-un sătuc din Bu­covina, surorile Orșivschi au adunat în două vitrine micuțe suficiente ouă încondeiate încît să deschidă un mu­zeu dedicat lor. Colecția s-a mărit de atunci și a fost nevoie să o mute în altă în­că­pere, mai mare, pentru că numărul de exponate adunate din toată lumea a ajuns la peste 3000.

Doamna Cătălina, sora mai mare, își ia liniștită bățul subțire cu care ara­tă piesele expuse, agitîndu-l pe sticla vitrinei precum arătătorul unui în­vă­ță­tor care predă înmulțirea la tablă. „În­cepem periplul nostru prin cele peste 70 de țări cu ouăle de care sîntem cel mai mîndre, cele din Bucovina”, spu­ne artista purtînd arătătorul pe prima vitrină.

Aici stau liniștite, pe suporturi din lemn – unele care imită căruța, al­te­le, sfeșnicul sau lingura –, atît ouă reali­za­te de Letiția Orșivschi, sora doam­nei Cătălina, cît și moștenite din fa­mi­lie. Primele rafturi sînt pline cu „mingi” fragile încondeiate prin „teh­nica cu culori”. Vitrina arată ca un ta­blou pictat cu răbdare de vreun bă­trîn înțelept, în culori pămîntii, liniștite, „specifice localității Vama”. „Buco­vi­na este plină de simboluri geome­trice, aceleași care se pot vedea și pe cămășile tradiționale, ori pe ștergare sau covoare”, se mîndrește doamna Că­tă­li­na pe un ton aproape șoptit.

Pe ouă este reprezentată Sfînta Cru­ce, ori soarele, cerul cu stele, fulge­rul sau frunza de stejar – toate, sim­bo­luri ale naturii. Maeștrii merg însă și mai departe de cer și ajung să re­pre­zinte în desen simboluri ale ocu­pa­țiilor stră­vechi din zonă: potcoava, coar­nele ber­becului, vîrtelnița, grebla pentru adu­nat fîn, grînele – simbol al abunden­ței – sau cărarea ră­tă­ci­tă, „un simbol stră­vechi buco­vi­nean. Se spune că omul în viață încearcă să păstreze drumul drept, dar există mul­te tentații și ajunge să meargă așa”, spu­ne doamna Cătălina, arătînd către un ou pe ca­re este trasată o linie galbenă șerpuită și întreruptă pe alocuri.

Mărgele din ceară

Prin sticla celei de-a doua vitrine strălucesc ouăle realizate de doamna Letiția prin „tehnica cu ceară în re­lief, pentru care este renumită sora mea. Sînt, spre exemplu, pînă la șase straturi de ceară depusă. Se pune instrumentul numit «chișiță» (n.r.: bețișor de lemn care are la capăt un tub meta­lic de diferite diametre în interiorul căruia se găsește un fir de păr de cal prin care curge ceara încălzită) de șase ori în același loc. Nu e ca la tehnica cu culori, unde ceara este folosită doar pentru a proteja culoarea”, poves­teș­te doamna Cătălina, întrerupînd din cînd în cînd cuvintele printr-un oftat.

Ouăle arată ca niște bibelouri pe care au fost lipite șiraguri de mărgele colorate. Unele mai mari, precum ce­le de struț, seamănă cu niște pietre alu­necoase de mozaic, ba chiar la o o­chea­dă mai atentă, zici că sînt solzi de rep­tilă. Imaginile acestea punctate înfă­ți­șează de fapt, simbolic, sita, care, con­form credinței locale, separă binele de rău. Punctele închise la culoare re­pre­zintă răul, iar cele deschise, binele.

În cazul acestei tehnici de încondeiere ceara este colorată dar, pe un ton ferm, doamna Cătălina mă asigu­ră că „tot ce vedem aici sînt culori na­turale, vegetale sau minerale”. Pen­­tru nuanțele de galben sau maro sînt fo­lo­site foile de ceapă, la cele de roșu, sfecla sau petalele de trandafir; men­tă pentru verde și praful de lapis lazuli (n.r.: piatră semiprețioasă) pentru al­bas­tru. În funcție de culori și simbo­luri, putem face o mică povestioară în parte”.

„Kinder” și răvașul

După aventura prin Bucovina, pă­șim hotarul către Germania, unde e­xis­tă cel mare muzeu de acest gen din lu­me, la Sonnenbuehl. Ouăle decora­te aici își pot găsi locul la fel de bine pe rafturile unei biblioteci bogate, ală­turi de „Război și Pace” ori de „Idi­otul”. Sînt acele modele care par bro­date pe coajă și arată precum dantela de Bruges, dar care sînt realizate doar prin „înnodarea unui fir textil. Nu se folosește nici un instrument specific aici”, dezvăluie doamna Cătălina se­cretul.

Alături sînt ouă pe care stau par­că lipite buchete de flori carame­li­zate ca bomboanele de zahăr ars, dar care sînt, de fapt, bucăți de plastilină topite la 100 de grade (n.r.: „tehnica Fimo”).

„De la aceste ouă, în timp, a de­ri­vat ideea de «Ou Kinder», cel cu surpriză. Pe timpuri, acestea aveau o fîșie textilă înăuntru pe care erau scri­se mesaje religioase, la început, apoi laice”, povestește sora cea mare des­fășurînd un răvaș dintr-un ou îm­po­dobit cu ață colorată. „Aici, spre e­xem­plu, scrie: «Dragostea este via­ță, via­ța este dragoste. Cine n-a iubit, n-a trăit»”.

Cu strădania specifică unui co­lecționar, doamna Letiția, sora mai mică a Cătălinei, a strîns și cel mai mic ou al colecției – al reptilei de Ge­cko –, protejat sub un clopot de sti­clă ca într-o carapace de țestoasă. Are de­senat pe coajă un buchet de flori și arată ca un degetar de copil.

Surorile Orșivschi au terminat Fa­cultatea de Textile la Iași, dar s-au apucat de încondeiat ouă nu dintr-o dorință lăuntrică, ci pentru că li s-a pă­rut cel mai firesc lucru. Tradiția în fa­milie exista, „și mama știe să facă asta și bunica din partea tatălui, așa că pen­tru noi a fost un curs firesc, dar nu ne-am gîndit vreodată că vom ajunge să facem asta. Oricum, domeniul se potrivește cu cel textil, pentru că și acolo trebuie să știi să ții rotringul în mînă, deci nu este mare diferență”, po­vestește rîzînd doamna Cătălina. Își amintește că Letiția a fost cea care a început să încondeieze, ea a fost „din­totdeauna artista cu ouăle”, cum o nu­mește sora ei.

Orologiul cît un gălbenuș

În vitrina elvețiană, în loc de cea­suri, stau ouă decorate. Nu doar din ace­lea a căror coajă o poți testa cu dintele, să verifici cît e de tare, ci și din porțelan, acoperite cu foițe de aur. Sau care sînt decorate cu îm­ple­ti­turi din păr uman la care s-au folosit pes­te 2500 de fire.

Pe unul dintre rafturi, răsfirat, stă un ou alb, tăiat felii, care arată proas­păt fiert și numai bun de mîncat, doar că „pe margine are lipite niște carto­nașe pentru a pune poze, este de fapt un album foto”, dezvăluie fosta in­gi­ner de textile, făcînd un semn complice po­zelor de pe perete.

Dedesubt, parcă gata să anunțe ră­săritul, un ceas auriu încrustat într-un ou colorat în albastru, „tipic el­ve­ție­ni­lor, nu putea să lipsească”.

Cele decorate în Cehia arată ca niște crinoline albe sculptate în ochiuri cît unghia de la degetul mare, iar spărturile sînt neregulate, dar fine. Sînt realizate prin „tehnica perforării”, ce­hii fiind primii care au lucrat cu această metodă. Doamna Cătălina se așază în capul mesei acoperită cu coșuri pline de aceste mici simboluri bucovinene ale Paștelui și povestește despre ceea ce numește ea, „cea mai elegantă teh­nică de decorare”. „Există un instrument care se aseamănă cu freza dentară și care perforează coaja, dar o prietenă de-a noastră, care este me­dic stomatolog, a încercat și nu i-a reușit. Sigur au ei alte secrete”, re­cu­noaș­te artista învîrtind una din ope­re­le surorii ei.

Un munte cît un bob de orez

Pe continentul asiatic pașii merg rapid, căci prima țară necreștină din co­lecție nu are multe de arătat. În Tur­cia se decorează oul din simplul motiv că este considerat un simbol al începului lumii.

În Japonia, acest obicei nici nu exis­tă. „Ei pictează mătasea, chiar și bobul de orez, dar nicidecum oul”, spu­ne femeia sprintenă în vorbe, ri­di­cînd din umeri a mirare. Însă un ca­ligraf japonez a pictat cîteva simbo­luri pentru colecția surorilor: mun­te­le Fuji, florile Sakura și Gheișa, dar și numele „Letiția” scris în caracterele lor.

Pe raftul care duce în Vietnam, colecționarele au strîns un ou de broas­că țestoasă, iar pe cel arăbesc, unul de crocodil. „Acesta este o piesă rară a colecției pentru că întreaga comunitate păzește ouăle, nu doar mama cro­codil. Iar un băștinaș, dacă ar găsi unul, nicidecum nu l-ar înstrăina, pentru că este un simbol al casei”, povestește fe­meia. Însă piesa pe care e pictat un tigru este realizată din fragmente lipite, asta după ce oul a eclozat.

În altă vitrină, puțin înainte de cea destinată țărilor asiatice, doamna Că­tălina prezintă cu mîndrie în voce, apăsînd arătătorul pe vitrină, parcă pentru a vrăji oul, cea mai veche pie­să din colecție, care are mai mult de 95 de ani. „Este un ou de struț Emu, care a ajuns la noi grație unei australience care ne-a vizitat muzeul și ne-a pro­mis că ne trimite ceva ce nu avem. Și s-a ținut de cuvînt”, își amintește co­lec­țio­nara, gesticulînd cu însuflețire.

După ce pășim discret și prin Da­ne­marca, lipind privirea de vitrinele sub care stau operele lui Hans Chris­tian Anderson sculptate în jumătăți de ou, ajungem de unde am pornit. În Bucovina.

Pe masa mare din mijlocul ca­me­rei se află, în coșuri din nuiele îm­ple­tite, ouă încondeiate de cele două su­rori. Doamna Cătălina ia chișița îm­pre­ună cu o „operă” neterminată și ara­tă cum lucrează atît ea, cît și sora ei, la încondeierea oului. Îl rotește încet cu mîna stîngă și ține bețișorul nemișcat pe măsură ce linia se trasează dreap­tă. Și atunci cînd trebuie colorat, „apli­căm ceară pe liniile care vrem să rămînă al­be și îl scufundăm într-o baie de cu­loa­re galbenă, spre exemplu. Apoi, ce vrem să rămînă galben, acoperim iar cu ceară și îl scufundăm în culoare ro­șie. Și tot așa. Deci aici doar se protejea­ză porțiunile de coajă pe care vrem să le colorăm”, arată doamna Cătălina, învîrtind un ou pe jumătate acoperit de substanța gălbuie și cleioasă.

Pe un suport ca un cofraj, sînt sti­vuite cîteva ouă „mai deosebite”. Fe­me­ia își amintește că înainte, „cînd se venea cu coșul cu bucate sfințite du­pă Slujba Învierii, toți ai casei tre­buiau să se spele cu un ou roșu, sim­bol al sănătății, și un ban de aur, simbol al abundenței în anul care vine. Ei bine, femeile din zonă au combinat cele două însemne într-un ou din ăsta auriu. Sînt puțin altfel decît ce­le­lalte”, se mîndrește doamna Că­tă­li­na, luînd din suport unul din ouăle măr­ge­late. Și care, în timp, „s-au adunat atît de multe, încît nici nu le mai ținem nu­mărul, că nu are sens”.

***

„Așa că fără dar, și fără poate

A fos Muzeul Oului din… Vama”

Cristina BABII