Lecția despre copilul-dascăl

Probabil că prima dată cînd a rea­li­zat că va întîmpina dificultăți în dru­mul pe care îl alesese a fost cînd una din colegele sale i-a spus unui puș­tiu­lică să se schimbe de haine pentru că venise îmbrăcat la fel la grădiniță de cîteva zile. Otilia arată ca un copil. Clipește des din genele scurte și bălaie și ia înghițituri mici din Milk­shake-ul de banane.

Cînd a început să predea, era în timpul anului I de fa­cultate, în cadrul unui centru de pla­sament care apar­ți­nea de Congre­ga­ția Frații Școlilor Creș­tine din Iași. Era un fel de program „after-school” pen­tru copiii din familii defavorizate. Și sim­plu n-a fost, mai ales că majoritatea erau bă­ieți, care preferau tratamentele de aca­să în locul regulilor mănăstirii și ale cadrelor didactice de acolo. „Am în­cercat în primul rînd să le fiu prietenă. Să-i înțeleg și să le ofer altă perspectivă decît cea dogmatică pe care o aveau despre locul în care erau tri­miși.”

Cînd a fost angajată la centru, Oti­lia a încercat să impună reguli, să apli­ce ce învățase la cursurile Li­ce­ului Pedagogic pe care-l absolvise nu de­mult. Dascăl a continuat să fie pînă la licență, cînd a luat o pauză de cîteva luni. Cel mai important lucru pe care l-a învățat despre copii cînd a lucrat la Căsuța Zînelor, în Bucșinescu, imediat după absolvire, a fost că au voie să plîngă. „Mulțe dintre cadrele di­dac­tice de la grădiniță de acolo mi-au spus că nu sînt cu picioarele pe pămînt, că psihologia nu are legătură cu actul di­dac­tic și că e imposibil să-ți păstrezi calmul după o periodă mai lungă de lucru cu copii preșcolari mai ales”. Oti­lia tace și cade pentru un moment pe gînduri. Șuvițele blonde și dezordonate îi desenează chipul în culori pastel, iar tăcerea durează puțin, cît pentru o epifanie. „Am ținut-o pe-a mea. Me­reu. M-am pliat pe personalitatea copiilor și i-am învățat despre răb­da­re învățînd odată cu ei. Probabil asta îmi place cel mai mult, că învăț și eu, chiar dacă cei mai mulți nu văd asta…”

Greșeala pe care o fac adesea adulții e că complică foarte mult lu­cru­rile. „Copiii nu vor asculta nici­cînd de reguli neexplicate”, spune Otilia gesticulînd didactic, cu un calm care i se desprind din vocea infantilă. De aproape doi ani predă la grădinița din cadrul Congregației Surorile Pro­vi­den­ței. De 24 ianuarie, „copiii ei” au vizionat o interpretare dramatică a „Moș Ioan Roată și Unirea” și au participat la un concurs de cultură generală. „Cred că mai întîi de toate e important pentru ei să cunoască istoria, dincolo de noțiunea de sărbătoare națională. Știi, e ca într-o familie. E nevoie să știi cît mai multe despre membrii ei ca să poți să iei o poziție argumentată, să te cunoști poate mai bine pe tine.”Abia respiră, vorbește trepidat și zîmbește copilăresc. Nu știe dacă patriotismul ei este unul pur, în sensul dic­țio­na­re­lor, sau se găsește mai mult într-o spe­cie de datorie morală pentru țara în care locuiește. Cu precădere una de cu­noaș­tere. În străinătate a fost, tot în calitate de voluntar, și mărturisește aproa­pe jenată că tîrziu a realizat faptul că vrea să se stabilească aici. Indiferent dacă va reuși sau nu să plece la vară în Porto ca să participe într-un program de asistență socială. Este mai de­grabă vorba de a aduce și a pune în practică aici experiența educației de acolo. Otilia este educatoare de des­tul timp cît să realizeze că o să mai aibă de învățat și mult timp după ce va în­văța să predea.

Alexandra PANAETE