Muzică în umbra mamei

Miriam de-abia a împlinit 17 ani, însă a vrut să se mărite deja de două ori. Simțea că, doar așa, întemeindu-și o familie a ei, va putea fi fericită. Acum însă s-a răzgîndit. Nu vrea să repete greșelile mamei ei și să ajungă să la­se șase copii singuri, cum a făcut aceas­ta. „Am avut o relație, dar s-a terminat și e mai bine așa. Toată lumea vrea să profite de celălalt mereu”, spune tî­nă­ra a cărei voce pare mult mai bătrînă decît chipu-i acoperit cu puf, asemeni unei piersici în pîrg.

Acum vrea să devină profesoară de muzică pentru că e îndrăgostită și fascinată de calmul dascălilor din To­direni, dar se teme că de una singură nu va reuși să-și îndeplinească visul. „Pe mine m-au crescut bunicii și un­chii. Acum am ajuns să le spun lor ma­mă și tată pentru că ei au avut grijă de mine atît cît au putut”, spune fata blondă, cu părul prins cu o bentiță din mătase albastră. Rudele au primit-o cu căldură pe fată, chiar dacă în casa bunicilor trăiesc atît de multe suflete încît stau mereu înghesuiți. „Da­că mă mai măritam și eu nu știu unde am fi stat”, spune cu un aer se­rios fata, calculîndu-și parcă pe de­g­e­te bunicii, mătușa și unchiul cu care locuiește sub același acoperiș.

De mama ei nu a mai auzit ni­mic de cîțiva ani, de cînd aceasta a plecat să-și caute norocul în străinătate. Aici nu și l-a găsit. A fost căsătorită de do­uă ori, iar necazurile lui Miriam au început după ce mama ei a spus „da” pentru a doua oară. „Se făceau mereu diferențe între mine si frații din pri­ma căsătorie și surorile din a doua. Cînd aveam 12 ani, am stat cîteva luni în­tr-un cămin în Timișoara, iar mama parcă înnebunise. Îmi spunea cu­vin­te urîte, foarte urîte, dar am trecut pes­te ele”, spune Miriam cu un ușor oftat.

De cîțiva ani nu mai știe nimic nici de frații ei, care s-au răspîndit prin lume în căutarea unui loc de muncă, iar de tatăl ei nici nu vrea să audă. „Am auzit că stă printr-o pădure în Suceava. Să rămînă acolo că stă bi­ne”, spune fata cu furie, stăpînită însă ime­diat. Își încrucișează mîinile ca un copil alintat căruia nu i s-a dat cioco­lată, apoi continuă: „Nu l-a interesat niciodată soarta noastră. Eu de ce să fiu interesată de a lui?” Mîinile îi cad în poală, parcă lipsite de vlagă. „Tre­bu­ie să mă gîndesc la mine, să-mi văd de viitorul meu și să nu mă tatonez aici. Sper să pot urma o facultate și să-mi urmez visul”, termină fata ri­di­cînd dîrz bărbia.

Acum așteaptă să treacă anii, în­să nu ca să se maturizeze, ci să-și vadă năzuințele îndeplinite. Se vede la ca­te­dră, deschizînd cartea de muzică și închizînd-o pe cea brăzdată de gre­șe­lile mamei ei. E timpul să-și scrie propria poveste.

Andrei MIHAI