O minune cît un pui de om

Povești fără timbru Niciun comentariu la O minune cît un pui de om 2

Bianca avea 17 ani și nu mai era demult un copil. În timp ce colegele ei „se gîndeau cu ce haine să se îm­brace în club”, ea avea deja un an de cînd încerca să aducă pe lume un su­flet. Îi strălucesc ochii cînd vor­beș­te despre „Săruca” ei, fata pe care și-a dorit-o înainte să aibă răgazul să își trăiască ea însăși copilăria. „La mine Sara nu a fost un accident, eu m-am chinuit, în prostia mea de copil, cam un an de zile să o am. Pentru mine este o minune”, povestește Bianca pe un ton hotărît.

Pantofi de „mămică”

La statură, este ea însăși un co­pil, deși are 22 de ani, este micuță și fra­gilă, cu degetele subțiri. Cînd po­ves­tește însă despre năzbîtiile pe care le face Sara, devine o mamă protectoa­re și îți creează sentimentul că ai în fa­ța ta o persoană trecută de prima ti­ne­rețe. „Atît eu, cît și tatăl ei, îi spu­nem ce e bine și ce e rău, dar nu o lăsăm să vadă cînd nu ne punem de acord. Pentru că atunci copilul nu mai în­țe­le­ge nimic”, spune tînăra gesticulînd energic. Amintește mereu că ei trei sînt o familie, „un întreg” și că singurul lucru care nu o lasă acum să vorbească din postura de „soție” es­te o bucată de hîrtie: „pe noi ne lea­gă mai mult decît un titlu, sînt șapte ani de viață comună”.

Despre Săruca vorbește cu mîn­drie în glas și mereu privind în jos, de parcă ar avea ascunsă acolo o fo­to­grafie cu ea. „Este foarte șotioasă și nu prea ascultă. Spre exemplu, arun­că telefoanele în toaletă și eu evident că o cert, ridic tonul. Și atunci, vine la mine și îmi zice: «de ce țipi la mine? Nu mai țipa!»”, povestește Bianca imitînd glasul pițigăiat al copilei.

Prima oară cînd a ținut-o în bra­țe, a simțit că așa trebuia să fie dintotdea­una. Primele ore nu au lăsat-o me­di­cii să o ridice, dar își ruga colega de ca­me­ră să o învelească, să o mîngîie, „am avut instinctul acela matern din în­tî­ia clipă. Prima atingere a fost ca și cum era de mult acolo, doar fizic lipsea. Și te emoționează, firește, îți dau la­cri­mile pentru că este parte din tine. Și cînd mai vezi că e atît de mic”, își amin­tește Bianca.

Tînăra mamă spune că viața nu i s-a schimbat atît de mult de cînd a apărut Sara, a devenit poate mai res­ponsabilă. Recunoaște mîndră că „da­că aș putea da timpul înapoi, nu aș schim­ba nimic. Pentru mine nu îmi imagi­nez altceva”. Ceea ce îi dă încrederea că a făcut lucrul corect este că de fie­ca­re dată cînd merge pe stradă, lumea îi la­udă odorul. „Este o suberbitate de fe­tiță, toată lumea spune asta. Este cre­olă, cu ochișorii schimbători, ca ai noș­tri, blonduță. Caracterul l-a moștenit de la mine, e puțin cam încăpățînată și agitată, cîteodată îmi dă bătăi de cap”, exclamă Bianca ducîndu-și mî­na la frunte.

Mama ei îi lasă libertatea Sarei să facă ce vrea. Îi umblă printre farduri, se machiază, dansează, cîntă și „nu se joacă cu jucării, toată lumea îi aduce însă ea umblă la fardurile mele, la pan­tofii mei cu toc și rochiile mele. La tot ce înseamnă «mămica»”.

Și „mămica” trăiește copilăria oda­tă cu Săruca, pentru că „eu m-am maturizat înainte de vreme. Știi cum copiii își fac în clasa I temele alături de părinți? Ei bine, eu mi le-am fă­cut singură. Am avut-o doar pe mama și ea era mai mereu plecată cu serviciul”, povestește Bianca. Dar o bucură că propriul ei copil are familia pe care ea nu a avut-o. Are cui să-i spună „ta­tă”.

Cristina BABII

Autor:

Opinia Studențească

Revistă săptămînală de actualitate, reportaj și atitudine studențească, editată de studenți ai Departamentului de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”.

Adaugă un comentariu

Etichete:

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top