S-a ridicat cortina în sufragerie

Scările se ridică într-un soi de spirală și e-ntuneric peste tot – în curte, pe trepte și-n hol. Camelia mă ghidează cu un telefon și-mi zice „Cu­raj, mai înaintează puțin”. Se vede-un bec de după ușa pe care-o deschide și-n față mi se întinde o măsuță, lîngă care stă Tudor, di­chi­sit tot, într-un costum dintr-o stofă subțire. „Aici e vin pentru voi, aici la mine se plătesc biletele și-aici, în stîn­ga, puteți să mergeți să fumați, da­că vreți, înainte de spectacol.” De-a lungul holului mic stau înșirate, sprijinite de peretele din stînga, ins­­trumente muzicale. Deasupra ușii, pe-un tablou mare, alb, stă scris de mînă, cu roșu „Debussy”. E nu­me­le pisicii.
În sala lor de spectacol pot fi re­zervate 25 de locuri. S-a umplut pe trei sferturi și, după ce Tudor s-a pre­zentat și-a spus că se bucură că sîntem aici, a stins lumina. A ieșit pe hol și-am rămas toți în întuneric. Poți să simți chiar și dacă cineva respiră mai profund sau dacă inima cuiva bate puțin mai repede. Piesa în­ce­pe, Tudor aprinde lumina, Ca­me­lia intră în scenă și revenim cu toții la normal abia după vreo oră. Ne ri­dicăm în picioare, aplaudăm și oa­menii se-mbrățișează între ei, zîm­besc și vezi că-n jur nu există niciun fel de stinghereală.

Teatru ca la mama acasă

„Te simți ca acasă” nu-i niciun clișeu. „Casa asta e aici din 1889. Are…ăăă…o întreagă istorie. În ’43 a fost dărîmată, apoi, la un mo­ment dat, a fost și casa CFR-ului. Acum e casa mea, dar i se va schimba proprietarul așa că-i posibil ca prin a­prilie, să fie evacuat.” Stăm toți trei lîngă sobă, în camera în care Tea­trul 18 și-a jucat spectacolul – adică la Tudor, într-un soi de cameră de zi. Cele două rînduri de scăunele și băncuțe din dreapta sobei sînt sala lor, iar spațiul dintre canapeaua pe care-au întins o pătură tricotată, cu pătrate colorate și scaunul cu ta­pi­țe­rie albastră e scena. Fereastra ma­re e-acoperită cu perdele albăstrui, care se prind elegant într-o parte și-n alta, iar ceasul rotund, din pe­re­te, nu lasă niciun ac să treacă de 10:00 fix.

Tudor Alexandru a terminat Tea­tru, în Iași, la Universitatea de Arte, în 2011. „Teatrul 18 a apărut din frus­trarea mea, că am terminat actoria și că n-am avut unde, cînd și cum să joc”, îmi spune, fixînd-o cu pri­virea pe Camelia. Privindu-i, ai im­presia că reușesc să comunice mai bine doar prin contacte vizuale și te-ntrebi la ce le mai folosesc oamenilor ca ei cuvintele. Pe Camelia a cu­noscut-o într-o zi cînd, cu un prieten, cîntau pe Lăpușneanu. Ca­me­lia i-a ascultat și s-a oprit în loc, „de-a dreptul holbîndu-mă la ei”. Cînd au terminat piesa, Tudor a început să vorbească cu ea și „am scos-o la o cafea de la tonomat, alături, pe-o bancă”. Camelia a studiat psihologie și, după ce-a absolvit, s-a angajat într-o multinațională. N-a avut treabă cu teatrul înainte, deși me­reu i-a plăcut. „I-am spus apoi re­gizorului piesei noastre, lui Adrian Bradu, că ea e fata pe care putem s-o luăm în piesă. Mi-a zis că n-are cum, că una, că alta, că de fapt facultatea nu te învață deloc să faci tea­tru. Te învață, mai curînd, ce să nu faci, atunci cînd joci. De asta e va­lo­roasă.” Și-așa a ajuns Camelia să repete cu Tudor în camera lui de-a­casă unde, pînă în noiembrie, anul trecut, și-au tot făcut curaj să apară în fața oamenilor.

„Părinții mei au venit să mă va­dă încă din iunie, cînd n-aveam mai nimic pregătit – mă susțin mereu. Dacă-i zic mamei că mîine vreau să mă fac astronaut, îmi zice: «hai, si­gur, cum te-ajutăm?»” Prietenii lor însă n-au terminat de venit la spectacole. Momentan joacă doar „As­ta-i ultima dată” și, pînă acum, l-au jucat de zece ori, „cam cît de des am reușit să umplem sala, să facem oamenii să sune și să-și rezerve lo­curile”. Sala reușește să se umple nu­mai dacă oamenii care i-au văzut deja spun despre ei prietenilor sau dacă, printr-o minune a In­ter­ne­tu­lui, dau peste ei pe Facebook, unde și-au făcut o prezentare scurtă și-au scris pînă și numele pisicii, care a­cum se plimbă printre cei trei bă­ieți rămași în urma spectacolului, care-au tîrît pînă pe covorașul din mij­loc instrumentele din hol și-au în­ceput să cînte, improvizînd. „Așa se-ntîmplă mereu la noi. Ajung oa­menii, niște străini, și, după spectacole, stau aici cu noi, se-ndră­gos­tesc de atmosferă și pînă acum după fie­care piesă s-a lăsat cu cîntat, împrietenit și stat la povești”, îmi spune Camelia, aruncîndu-și privirea du­pă pisică. „Știi, uneori, e parte din spec­tacol și ea. Odată nu ne-am pu­tut arunca pe canapea, că-și făcuse ea culcuș acolo și-a trebuit să ne lă­săm ușor pe podea.” Tudor începe să rîdă și-și amintește că, la una din­tre reprezentații, două persoane s-au speriat de Debussy și-au plecat acasă.

Podcast cu povești pentru „Prima dată”

Abia reușești să-i auzi vorbind de muzica din camera în care poți vedea cum mobilierul vechi se o­dih­nește în semi-întuneric. Nu-i greu să-ți dai seama că fac ceea ce iubesc și că ar vrea să rămînă lipiți de tea­tru, cam așa, pentru totdeauna. „Am vrea să reușim să colaborăm, poate, cu cei de la Fix, dar nu știm ce-o să se mai întîmple în viitor. Momen­tan, am semnat să începem o colaborare cu cei de la Ateneu, unde, pe 22 feb­ruarie, vom avea chiar premiera pie­sei de-acum”, spune Camelia. Așa, speră ei, reprezentațiile teatrale o să se mute din casa lui, iar spațiul o să rămînă loc pentru un lucru pe care mereu a vrut să-l facă – „o mișcare de povești spuse și înregistrate cu care să combatem toată frica aceasta de vorbit în public. O să facem din cameră o scenă pentru timizi, un loc în care se poate ridica, poate ve­ni în față și povesti oricine”. Te­ma primei seri o să fie „Prima da­tă”, în con­trast cu titlul piesei pe ca­re-o joa­că și Tudor are deja o po­veste pe ca­re o s-o spună, în caz c-o să fie frică tuturor.

Îi privești cum stau lîngă sobă, în costumele lor actoricești, cum își aruncă, în loc să schimbe replici nor­male, cuvinte din piesa de teatru și-ți spui că indiferent dac-or să ajun­gă pe vreo scenă mare, sau o să ră­mî­nă ei doi, punînd în scenă re­pre­zentații în camera de zi, sînt actori mai buni decît mulți pe care, poate, ai avut șansa să-i privești pe marile scene. Înghiți în sec, mîngîi pisica, înveți să taci și să asculți muzica stră­inilor deveniți prieteni și-aproape că vrei să vii și mîine, să povestești tuturor cum a fost pentru tine „Pri­ma dată” la Teatrul 18.