Siraj, bazarul în care s-au mistuit destine

Incendiul care a mistuit Sirajul pe 14 aprilie a înghițit 400 de standuri comerciale în 25 de ore și a lăsat în stra­dă aproape 1.000 de oameni. Cei care și-au petrecut aproape două decenii pe holurile complexului comercial au ră­mas fără marfa și ba­nii munciți de o viață. Cei mai mulți dintre ei nu au avut cu ce să-și plătească asigurarea bunurilor și acum, din afacere, le-a rămas doar un morman de cenușă. Acum, unii se vor îndatora și mai tare la furnizori pentru a-și reporni afacerea, în timp ce alții își vor dau ultimii bani rămași pe noi produce, încercînd, cu toții, să o ia de la capăt.

De pe stradă nu-ți poți da sea­ma că cei 9.000 de metri pătrați din Com­plexul Siraj au devenit mo­loz. Clădirea e la locul ei și forfota e la fel de mare, numai aerul tră­dea­ză mirosul de fum care s-a cuibărit între pereții complexului. Dacă oco­lești prin dreapta, vezi că, în spate, acesta a fost redus la un metru ju­mă­tate înălțime.

Din tonele de materiale din plas­tic, vopsele, diluanți, încăl­ță­minte, hai­ne, cosmetice și produse alimen­tare ies încă firișoare de fum. Oa­me­nii, cu toții, au rămas fără mii de lei și fără locul în care-și aș­tep­tau zilnic clienții, așa că improvizează, vînd direct din dube sau de pe pă­mînt, asta dacă nu au taraba goală și stau doar să-și păzească locul.

Incendiul se împarte la doi

În urmă cu 18 ani, doamna Gi­ca și-a început mica afacere în familie. Și-a zis că nu are nimic de pierdut dacă încearcă, voia să vadă: «mer­ge, sau nu merge?». S-a în­țe­les cu fur­ni­zorii și plătea după ce vindea produsele. Așa a început să facă pri­mii bani din care achiziționa mar­fa, achita chiria și impozitele, dar mai ales se întreținea. Doamna Gica și cumnata ei aveau un stand de mercerie, în Complexul Comercial Si­raj, și asta era singura formă prin care își asigurau traiul de pe o zi pe alta. Standul este acum o grămadă de moloz și cenușă în valoare de 300.000 de lei.

De la locul curat și sigur din Si­raj au ajuns să-și vîndă fundele, ața de cusut, dresurile, elasticele, dan­telăria și tifonul direct din Dacia par­cată în curtea complexului, sub ce­rul liber. „Mă sună clienții să mă în­tre­be unde ne-am mutat, am oamenii mei, care cumpără numai de la mine, și stăm aici în soare ca să ne vadă că încă mai sîntem. Avem noroc de fur­ni­zori, care ne dau marfă și ne aș­teap­tă 30 de zile pînă să o plătim. Este foarte greu, mai ales că, în ziua aceea, a in­cen­diului, mai aveam și 1.500 de lei în casă, pe care nu i-am luat, pen­tru că am zis că o să mai strîng încă două sute de lei ca să plătesc chi­ria. Și, cînd colo, nu am mai rămas cu ni­mic”, spu­ne vîn­ză­toa­rea și vocea i se topește.

Tot timpul doamna Gica stă cu capul în pămînt, iar cuta de pe frunte, chiar dacă are puțin peste 40 de ani, se adîncește atît de tare, încît al­bul ochi­lor nu i se mai vede pe sub pleoa­pe. Toate bunurile sale nu erau asi­gu­rate, a riscat pentru că nu avea de unde să plătească asigurare. „Îmi tot repet că aveam în stand marfă nu­mai de două miliarde de lei vechi, dar de fapt era cam de trei mili­ar­de. Asta este, trebuie să mergem mai de­parte că nu avem ce face” și se apleacă să caute într-o pungă două perechi de ciorapi negri pentru un cumpărător. Apoi își scoate caietul, transformat în bon fiscal, și trece cei cinci lei pe care i-a primit.

Din 1994, de cînd a pornit afa­ce­rea, doamna Gica împarte banii cîștigați cu familia fratelui său. Cum­nata ei se ocupă cu aprovizionarea și ea de vînzări. Pătura îngustă care acoperă praful de pe mașină nu este suficientă pentru a expune multe pro­duse, așa că cele două cumnate se ciondănesc, mai mult pe furiș, de la ce să pună în fața Daciei, pe cu­ti­ile de carton, la ce să lase în pungi. Doamna Gica, femeie despre care ai crede că este o rusoaică sadea cu trupul său solid și cu părul auriu, își caută de treabă prin altă sacoșă și sca­pă printre dinți un murmur că „uneori e mai bine să faci afaceri cu un străin, decît cu frații”.

Se va muta din parcarea din Si­raj, peste drum, în complexul Co­se­li. Cumnata ei deja își anunță clienții unde o să le găsească, însă standul a rămas acolo, unde a ars. De fiecare dată cînd își amintește de bunurile pierdute în incendiu, doam­na Gica se gîndește și la oamenii care au avut mai multă marfă ca ea, tot fără asigurare, și care sînt acum internați la spital. „Au fost și cu 11 miliarde (n.r. lei vechi) și au pierdut tot, unii și-au pierdut mințile, închipuiți-vă ce Paște au avut, cum trăiesc ei acum. Nu mai au nimic și să ajungi la Socola din cauza asta cred că este peste puterile de în­du­ra­re ale unui om.” Cu trupul sprijinit de mașină și cu pielea roșie de la soare, doamna Gica își oprește pri­vi­rile asupra colegilor din parcare.

Vînzarea cu cortul

De o săptămînă, oamenii așteap­tă cele 40 de corturi promise de pre­fectul Dragomir Tomașeschi, pe care le vor amplasa în curtea Si­ra­jului. Prefectul a declarat după in­cendiu că a cerut Inspectoratului pen­tru Situații de Urgență și Pri­măriei Iași să le dea comercian­ți­lor corturile folosite în octombrie la sărbătorile Iașului. Vînzătorii s-au înscris de cum au aflat pe liste și, chiar dacă sînt după poziția 60, se așteaptă să primească un cort și nu vor să plece din Siraj. Con­struc­to­rii s-au apucat de făcut 20 de boxe din placaj acolo, în curtea interioara a complexului, unde se găseau standurile, dar doamna Gica spune că locurile „sînt deja date ”.

În fața cabinetului său, preșe­din­tele Sirajului, Mirel Diaconu, le promite încontinuu unor grupuri de femei îmbrăcate în negru că va re­face clădirea de la zero cu cele cinci milioane de euro primite de la asi­gu­rări și că acestea vor avea unde să muncească. În fața peretelui ră­mas în picioare, Mirel Diaconu mai spune o dată, ca pentru dînsul, că va reclădi complexul. „80% dintre cei care aveau standuri cu produse aici erau sub medie în ceea ce pri­veș­te nivelul de trai. Se hrăneau de aici mama, tata, fii, cumnații și ne­poa­tele, toată familia. Erau afaceri moștenite din tată în fiu și mi-e foar­te greu să vorbesc, numai cînd mă gîndesc la cîtă marfă a ars aici.”

Printre cei care și-au pierdut ave­rea pe 14 aprilie este și doamna Cris­tina, care, așezată pe o bordură de ci­ment chiar de lîngă poartă, își aș­teaptă clienții să-i ducă la Turnul cu apă, aflat la o sută cincizeci de me­tri de intrarea în Siraj, acolo unde-și va pune cortul. Împarte pătratul de ciment cu oricine-i cere, spune că oricum locul acesta din Siraj a ră­mas al nimănui. Nu avea asigurare și, ca mulți alții, nu s-a gîndit ni­cio­dată că ar putea să piardă totul în cîteva ore. „Am rămas cu ceea ce avem pe noi, pentru că taraba mea, materialele și banii pe care i-am făcut s-au spulberat. Nu mai am ab­solut nimic. De un miliard trei sute de milioane de lei vechi aveam mă­ta­se și nu am putut să salvez nici mă­car un metru din ea. Cei care au fost aproape de ieșire au mai scos cîte ceva, dar și ei foarte puțin, la mine a ars toată, s-a dus ca și cînd n-aș fi avut-o. Atîția bani și atîta muncă s-au făcut scrum într-o noapte” și dă cu mîinile bătătorite prin fața ochi­lor, încercînd parcă să stingă un foc pe care doar ea îl vede.

O nouă afacere fără datorii

Sîmbătă dimineața, alături de ma­șinile pompierilor veniți să stin­gă focul se aflau și patronii celor 300 de firme ale căror mărfuri ardeau în Siraj. În parcare, printre manechi­ne, covoare și pături vîndute lîngă o gră­madă de pietriș, se ascund și acum de soare cei care nu au nici mașină, nici cort și nici marfă, dar care își „țin locul”. Într-un colț, Alexandra pare mai mult că așteaptă pe cineva, nu că ar vinde, lîngă o furgo­ne­tă albă. Cumpărători au fost, dar nu foarte mulți, s-au dat cîteva fuste scurte de blugi, eșarfe și bluze. Ro­chi­ile elegante, atîrnate ca la spîn­zu­rătoare de bara de fier a camio­netei, stau disprețuitoare deasupra mormanului de fuste trei sferturi, tricouri și alte zeci de piese vestimentare, pe care nu le poți cu­prin­de cu vederea, cum nici nu poți să le nu­meri sau să știi care le este prețul.

Avea un loc bun în Siraj și puteau trăi din afacerea lor, dar nu și-au asigurat mărfurile. Alexan­dra și cu mama ei vindeau, iar tatăl lor mergea la București și aducea „de la Dragon” haine. Le era și atunci greu, nu s-au îmbogățit din Siraj, însă aveau cu ce supraviețui. „De 13 ani avem afacerea asta, în afară de ea nu merge nici una. Am pierdut tot ce aveam, era multă marfă. În fiecare lună plăteam chiria, taxe­le la primărie și impozitele la stat și ne rămînea cît să meargă tata din nou la București. Din asta trăiam și vom trăi, pentru că o să se rezolve, dar în timp. Oricum la noi abia de acum vine criza, de acum o să sim­țim cum e să nu-ți vină cum­pă­ră­tori, să nu ai de unde să cumperi produse noi. De acum vine ceea ce este mai greu”, și fata zîmbește chi­nuit. Speră să primească mai re­pe­de cortul ca să poată să-și expună toată îmbrăcămintea care zace astăzi sub o băncuță în fundul camionetei, dar pînă atunci își dorește ca să se poa­tă mu­ta cu produsele la fosta „Țe­să­tura”.

Miercuri, Alexandra va primi un lot nou de marfă – tatăl său îi va aduce alte haine. Fata se mîndrește cu fiecare piesă vestimentară primi­tă, pe care o ia și o netezește după ce o clientă s-a uitat la ea. Știe si­gur că, dacă ar avea un magazin în Mall, le-ar lua fața celorlalte „de fițe, un­de nu plătești haina, sau materialul din care este făcută, ci numele firmei. Măcar dacă ar fi frumoase hainele expuse de ei în vitrine, dar au nu­mai ciudățenii pe care nu știu ce om nor­mal le-ar îmbrăca” și de data aceas­ta rîde din inimă, imaginîndu-și sute de tineri care poartă hainele cum­pă­rate de la ea. Vrea să fie cinstită, de aceea ar face orice numai ca familia sa să nu fie datoare la furnizori, și chiar dacă nu au bani mulți, cum­pă­ră cu atît cît au. Alexandra îmi spune că nu este de acord să pri­meas­că haine pe care să le plă­teas­că în termen de o lună, „dacă nu se vin­de marfa, eu de unde le plătesc? Așa stau cu marfa-n stoc pînă o vînd, dar nici datornică nu sînt”.

Nu vrea să-și amintească de hai­nele aduse înainte de Paște și de ba­nii pe care i-au pierdut. Nici nu ros­tește suma fără de care a rămas fa­mi­lia sa în incendiu. „Noi am fost în­cercați de multe ori, am trecut prin multe rele și prin multe necazuri, dar nu ne-au doborît. Nu o să ne doboa­re nici asta. Cel mai greu ne-a fost cînd a murit fratele meu, de asta zic de atunci că «în viață totul se re­zol­vă, în afară de moarte». Așa că o să ne descurcăm și acum, numai să fim sănătoși. Banii s-au dus, dar noi sîn­tem și o să facem alții”.

Jucării pentru cei singuri acasă

Nu era afacere în Sirajul care a ars în care oamenii să nu-și fi in­ves­tit toată averea. Și-au luat cîte două standuri, aduceau mai multă marfă decît credeau că vor vinde, dar își lăsau averea în complex și o știau sigură. Doar patru sau cinci dintre comercianții Sirajului, avînd pro­ble­me în trecut, s-au decis să-și facă și să-și plătească asigurarea. Unul din­tre aceștia este Dana. Femeia vinde jucării care stau în boxa din pal din stînga autoturismului, așe­za­te pe rafturi, în toate culorile, de toa­te dimensiunile și formele. În toam­na lui ’90, soții Fanariu veneau de la Tîrgu Frumos, în fiecare di­mi­neață, la tîrg, cu cartofi de vînzare. „Pînă la amiază îi vindeau pe toți, atunci a văzut tata că ies banii și am avansat în trei ani destul de mult, că pe urmă mergeam și făceam Tur­cia, de unde aduceam încălțăminte și îmbrăcăminte. În 1994, am în­ce­put să vindem, eu cu sora mea în Siraj”, spune Dana și rîde la amintirea ace­lor vremuri.

De la cartofi și produse tur­cești, cele două surori s-au specializat și au ajuns în anul 2000 să vîndă ju­că­rii și îmbrăcăminte. „Am văzut filmul «Singur acasă» și mi-am zis că dacă va trebui vreodată să mă axez pe ceva anume, atunci acel ceva o să fie jucăriile. Ele nu se demodea­ză niciodată, deoarece apar mereu altele noi. Dacă vrei să duci ceva unui copil o să-i cumperi o jucărie. Așa că i-am spus surorii mele să-și țină ea sutienele și chiloții și eu iau toate jucăriile și plușurile și-mi fac afacerea mea”, spune femeia în timp ce ridică dintr-o cutie puzzle-ul cu „Scufița Roșie”, uitîndu-se la preț. Spune că-l lasă mai ieftin dacă îl cumpără cineva, doar pentru că este bucuroasă că nu a ars și el. Soțul Danei îi ascultă povestea ca și cum ar fi aflat asta pentru prima oară, întins într-un scaun de plajă, de un­de rareori o completează. Este la fel de vesel și de binedispus ca soția sa, preferînd să plece după o cafea ca să nu o stingherească. Știe că de cînd s-au căsătorit afacerea ar trebui să fie „a lor”, dar a rămas, de fapt, tot „a ei”.

De 22 de ani în comerț și de 18 ani în Siraj, Dana a învățat că „trebuie să facă lucrurile cu cap”. La începutul noului mileniu avea îm­pre­ună cu sora sa două boxe separate de taraba din interior, una dintre ele fiind cea pe care o are astăzi deschisă. „Într-o seară au venit niș­te boschetari și i-au spart surorii mele boxa, nu știu ce au furat, că avea numai lenjerie și niște plușuri. Dar au dat foc la tot de acolo. Eu mai lă­sa­sem înăuntru actele contabile de pe ultimele trei luni, să le am în caz de control. Au ars și acelea. Atunci ne-am decis să ne facem asigurare și de 12 ani plătesc în fiecare lună ca să fiu asigurată de două miliarde de lei vechi. Că eu aveam marfă de cinci, asta e altă treabă, dar e bine că-mi dau acum și banii aceștia, măcar am de la ce porni. Și am mai avut no­roc de boxa asta, în care am mai lăsat niște jucării, nu le-am dus pe toate dincolo.”

Clienții vechi în locuri noi

La îndemnul Danei, una dintre prietenele ei i-a urmat exemplul și și-a asigurat păturile în valoare de 4 miliarde lei vechi. Cealaltă, care avea un stoc de 11 miliarde lei vechi, numai țigări, nu și le-a asigurat, iar acum nu a mai rămas cu nimic. Cu același zîmbet, neșters de pe față, și cu degetul arătător amenințînd asu­pra tîmplei drepte, femeia spune că „mai trebuie să ai și minte în aface­rile astea, mergi și la risc că uneori n-ai ce face, dar dacă pățești una din asta, nu-ți mai trebuie nimic. 11 miliarde sînt bani mulți și mai are și un miliard datorii la furnizori. Și nu e numai ea. Mai sînt și cei care și-au pus gir casa la bancă pentru a intra în afacere și acum nu mai au de unde plăti ratele. Dar și ei tac. Lumea vrea să uite și să o ia de la capăt.”

Dana și-a reînnoit asigurarea în februarie anul acesta, fiind convin­să că nu va plăti fără rost. „Era sora mea la stand și m-a sunat să mă întrebe dacă prelungesc contractul sau nu. I-am zis că dacă am plătit 12 ani asigurare, nu se întîmplă nimic da­că-l plătesc și pe al 13-lea. Mi-a plătit ea rata și acum o să primesc banii, două miliarde, cu care o să-mi continui afacerea”.

Chiar dacă cealaltă parte a Com­plexului Comercial Siraj va fi re­fă­cută, unii dintre vînzătorii care și-au pierdut bunurile în incendiu s-au hotărît să plece din el. Pe lîngă doamna Gica, la Coseli mai pleacă cîțiva oameni, șase și-au depus deja cererile pentru Bazarul din Podul Roș, iar o parte pleacă la fosta „Țe­sătura”, printre care Alexandra și Dana. Aceasta din urmă și soțul său nu mai merg după marfă pînă nu se mută, li s-a spus că la „Țesătura” o să le ia la început chirii mai mici, ca să le fie mai ușor. Vor să pună repede înapoi pe picioare afacerea, au trei băieți, cel mai mare are 11 ani, mijlociul șapte, iar cel mic pa­tru, și lor o să le rămînă standul cu jucării cînd o să crească „asta dacă nu o să facă altceva”.

Cîștigau mulțumitor, marfa lor mergea direct în magazinele și su­per­maket-urile de cartier, iar produsele nu stăteau pe stoc, rulau în­con­tinuu. „Ceea ce este grav e faptul că foarte mulți, de fapt toți, au adus marfă pentru Paște și a avut de unde arde, că nu a fost puțină. Vineri și sîmbătă a fost plin Sirajul și s-a cumpărat mult, oamenii ie­șeau cu sacoșele încărcate de cum­pă­ră­turi. Noi am aprovizionat cu o lună î­na­inte de Înviere și aveam cutii întregi, unele nedesfăcute cu jucării. Acum mergem în boxă și dacă mai găsim cîte o jucărie care era pe val și se vindea, ne bucurăm mai ceva ca fii noștri” și rîsul Danei umple aerul fierbinte din autofurgon în timp ce soțul ei caută cutiile cu ochelari de soare, pe care le așază apoi pe o măsuță, alături de cîțiva roboței.

Paștele acesta, copiii comercian­ților nu au înțeles de ce nu merge nimeni nicăieri în vizită, de ce ma­ma și tata nu au fost la slujba de Înviere și de ce nu au venit cu lu­mi­nă. Clienții vechi care cumpărau jucării de la Dana nu au mai trecut prin Siraj după incendiu, dar tot au venit să-i caute. O bunică, fidelă cumpărătoare a soților, le-a cum­pă­rat mici atenții nepoților ei. Cum patru jucării sînt suficiente pentru a umple o sacoșă mare, mai ales dacă acestea sînt mașini de pompieri, de curse, tractoare și excavatoare, bătrîna a plecat încărcată ca un Moș Crăciun.

***

Lupta cu focul a fost cîștigată greu

În dimineața zilei de 14 apri­lie, la 02.06, un incendiu a izbucnit în Complexul Siraj. Focul s-a a­prins cel mai probabil de la o țigară ne­stinsă, aruncată în incin­tă. Pentru stin­gerea lui, la Siraj au fost tri­miși aproximativ 80 de pom­pieri din cadrul Inspec­to­ra­tul pen­tru Si­t­u­ații de Urgență (ISU) Iași. Aceș­tia făceau parte din subu­ni­tă­țile: De­ta­șamentul 1 și 2 Pom­­pieri Iași și Stația de Pompieri Tîrgu-Fru­mos. Cei din urmă au venit cu 12 autospeciale cu apă la care s-au adăugat alte cinci apar­ți­nînd au­to­rităților locale ieșene. Incen­diul a fost stins duminică di­mi­neața, du­pă 25 de ore.

Dintre cei 13.000 de metri pătrați ai întregului complex, 9.000 de metri pă­trați au fost distruși. Va­loarea pagubelor, estimată de pre­ședintele Mi­rel Diaconu, de­pă­șește suma de 15 milioane de euro. Clădirea era asigurată pentru 5 mi­lioane de euro, însă numai cîteva persoane aveau asigurată mar­fa. Mirel Diaconu a declarat că va reface clădirea, in­ves­tind ba­nii din asigurare. De altfel, și vi­ce­pri­ma­rul Romeo Ol­tea­nu a anun­țat că acor­darea au­to­rizațiilor de reconstruc­ție ale complexului distrus de in­cendiu va fi urgentată de municipa­litatea ie­șea­nă. Pînă la finalizarea lu­cră­ri­lor de construc­ție, comercianți își vor vinde măr­fu­rile în parcarea de la Siraj.

Complexul a fost înființat în 1994, anul acesta împlinind 18 ani.

Laura-Elena BEJINARIU